Un angajat din România câştigă în medie circa 1.600 de lei (sau 360 de euro) pe lună. Un pensionar din sistemul asigurărilor sociale de stat primeşte, în medie, puţin peste 800 de lei (adică 180 de euro) lunar. Ca şi cum sumele de mai sus nu erau deja destul de mici, trebuie spus că jumătate din salariaţi încasează sub 1.100 de lei (sau 250 de euro) pe lună, iar aproape şase sute de mii de pensionari au dreptul lunar la mai puţin de 80 de euro (diferenţa până la această sumă fiind încasată sub formă de ajutor de la stat), conform unei analize capital.ro.
O familie medie de români are la dispoziţie, lunar, aproximativ 2.400 de lei (adică undeva la 180 de euro pe membru, luând în calcul şi minorii). Aceleaşi calcule, făcute însă pentru gospodăria medie germană, au un rezultat foarte asemănător, însă cu o cifră în plus – 1.800 de euro. Cu alte cuvinte, românii trăiesc cu un venit lunar de zece ori mai mic decât cel al nemţilor.
Între sondaje şi realitate
Desigur că multe servicii şi produse sunt mai ieftine în România decât în Germania sau în alte state vestice. De la chirii şi locuinţe la service-ul auto ori zugrăvit, de la o masă în oraş sau un bilet la film la asigurări ori taxe pe clădiri sau vehicule. În aceeaşi categorie sunt şi electricitatea, gazele, energia termică, apa, salubrizarea, transportul în comun, dar şi educaţia privată, tarifele de cazare sau telecomunicaţiile.
Cu toate acestea, diferenţa de preţ nu este în niciun caz de 1 la 10 în favoarea României, iar pentru unele produse care cântăresc greu în coşul lunar autohton (cum ar fi alimentele, carburanţii auto sau îmbrăcămintea şi încălţămintea), diferenţele de preţ sunt mult mai mici. În unele situaţii, acelaşi produs costă la fel sau chiar mai puţin în Vest, iar în alte cazuri lucrurile sunt mai ieftine în România doar pentru că şi calitatea lor este mai scăzută. Dincolo de statisticile care ne subliniază netul dezavantaj financiar pe care îl avem în faţa occidentalilor, se găseşte însă realitatea.
Calculele arată că măcar vreo jumătate din români ar trebui să nu-şi mai permită mai nimic după ce-şi cumpără de mâncare. Cu toate acestea, străzile nu sunt invadate de cerşetori, fenomenul debranşărilor în masă de la sistemul de încălzire centralizată s-a încheiat în urmă cu vreun deceniu, iar dările către stat sunt plătite cu prioritate tocmai de cei mai săraci. În plus, parcările mall-urilor şi hipermarket-urilor sunt mai mereu pline, sărbătorile şi vacanţele umplu staţiunile de turişti, iar numărul SIM-urilor active îl depăşeşte pe cel al locuitorilor.
Evaziunea, înfloritoare
Discrepanţa dintre veniturile şi stilul de viaţă al multor români are legătură strânsă cu veniturile declarate şi cele reale. „Eu le-am trecut vânzătoarelor pe cartea de muncă salariul minim pe economie, dar le mai dau la negru încă 500 de lei pe lună. Aşa sunt mulţumit şi eu, că nu mai plătesc o grămadă de dări la stat, şi ele, că le merge vechimea şi au asigurare de sănătate“, explică Adrian, patronul unui magazin din Piatra Neamţ.
În alte cazuri (în special în construcţii şi agricultură, dar nu numai), salariul se plăteşte integral la negru. „Patronului îi convine, că nu dă nimic la stat, dar mie nu prea, că la pensie nu contribui şi dacă, Doamne fereşte, mă îmbolnăvesc sau am un accident, nu mă ajută nimeni“, se plânge Marius, lucrător pe şantierul unui bloc de locuinţe de lângă Bucureşti.
Şi micii întreprinzători, trăiesc aceeaşi minciună: pe hârtie marea majoritate a IMM-urilor româneşti sunt pe pierdere sau înregistrează profituri nesemnificative. În realitate, însă, destule din ele nu înregistrează în contabilitate toate veniturile. „Eu recunosc că nu declar decât maximum o jumătate din încasări. Însă toată lumea face la fel“, spune Cristi, patronul unei vulcanizări din Rahova. Şi cam ăsta e adevărul – când aţi primit ultima dată un bon fiscal la spălătorie, la frizerie ori la restaurant?
Şi „stranierii” plusează
Nu trebuie uitaţi cei aproximativ trei milioane de români care se află în străinătate şi sumele trimise de ei rudelor rămase în ţară. În 2013, aceste sume au reprezentat peste 3,5 miliarde de euro, dar dacă sunt luaţi în calcul banii sosiţi pe căi neoficiale, probabil vorbim de circa cinci miliarde de euro. Ceea ce ar putea însemna, pentru familiile lor din ţară, câteva sute de euro pe lună necuprinşi în statistici.
Lăsat în mod nedrept la urmă, fenomenul micii corupţii joacă şi el un rol important în strategia de supravieţuire financiară a multor români. Fie că e vorba de şpaga fără de care lucrurile nu se mişcă ori merg prea încet, fie că e vorba de mai micile sau mai marile atenţii oferite medicilor, profesorilor ori funcţionarilor de la ghişeu, s-a estimat că ar putea fi vorba de până la jumătate de miliard de euro primiţi anual de bugetari sub formă de mită sau foloase necuvenite.
