Dacă știm să o ascultam, IA ne vorbește. Femeile noastre au utilizat din cele mai vechi timpuri acul și ața pentru a scrie pe pânză povești. Modelele cusute nu sunt simple ornamente, ci reprezintă simboluri și idei ce pot fi citite de către cei care cunosc acest limbaj vizual.
Odinioară, fetele începeau să coasă în jurul vârstei de 5 ani. Ele stăteau pe lângă mamele și bunicile lor și începeau să lucreze alături de ele, de mici, astfel încât timp de multe generații, semnele cusute, culorile și regulile s-au transmis. În fiecare familie, mamele aveau și rolul de a transmite fiicelor lor secretele cusăturilor și tâlcul motivelor cusute, iar bunicile erau reperul cel mai înalt de calitate datorita experienței acumulate în decursul anilor.
Femeile își produceau singure în trecut acasă tot ce le era necesar pentru a-și îmbrăca familia, de la pânză și până la produsul finit. Ele cultivau în jurul casei inul și cânepa din care făceau apoi cămășile de sărbătoare (iile) și pe cele de lucru. Cele de sărbătoare erau din pânza de in, recunoscută pentru calitățile ei termoizolante, iar cele de lucru erau din pânza de cânepa, care rezistă mai mult în timp.
Lâna cu care erau cusute s-a aflat dintotdeauna în jurul gospodăriilor, mătasea a venit mai târziu, iar bumbacul abia în timpurile moderne. Pregătirea acestor materiale și țeserea lor erau migăloase, necesitau efort și timp, de aceea fiecare bucată de material era chibzuită cum se cuvine.
Croiala iei are la bază bucăți dreptunghiulare de material, îmbinate în funcție de nevoi și încrețite la gat. Datorită acestei croieli, nici o bucățică de material nu este risipită, cămașa poate fi adaptată astfel încât femeia să devină mamă, să alăpteze, și în tot acest timp să-și ajusteze silueta. Cămășile erau compuse pentru a fi ușor descompuse la nevoie, iar părțile care se uzau mai repede să poată fi înlocuite.
Așa cum bărbații aveau rolul de a-și apăra familia de relele și pericolele văzute, rolul femeilor era acela de a o apăra de relele nevăzute (deochiul și duhurile necurate, de pildă). Astfel, cusăturile au apărut pe cămăși în primul rând în zonele considerate vulnerabile: umăr, gât, cot, încheietura mâinii, gura cămășii, zonele în care pânza era tăiata sau îmbinată.
Prima cusătură care a apărut pe IE a fost cea de la umăr, acolo unde mâneca se unea de restul cămășii și avea forma unei benzi decorative care sublinia îmbinarea mânecii, într-un loc considerat vulnerabil. Ulterior, această bandă decorativă a fost repetată de câteva ori și astfel a devenit ALTIȚĂ.
Altița este în credința populară reprezentarea cerului. În altiță, pe umeri așadar, regăsim elementele cerului: SOARELE, care ne dă căldura, lumină, viață, fără el nu am exista, STELE, CONSTELAȚIILE care ne călăuzesc drumurile în viață, PASĂRILE, FLUTURII șamd. Altița se făcea de cele mai multe ori dintr-o bucată separată de pânza, mai îngustă decât restul mânecii, pentru că presupunea multă muncă (deoarece cusătura altiței era cea mai bogata), iar la nevoie putea fi refolosita la o alta cămașa, după ce cea veche se uza.
Sub altiță se află ÎNCREȚUL: el reprezintă PĂMÂNTUL. Realizat printr-o tehnică specială de cusut, unică, el poartă motive specifice, feminine, legate de fertilitate, în special romburi și variații de romburi, unghiuri. Încrețul a fost cusut în nuanțe de la alb la negru, trecând prin galben, ocru și brun.
Încrețul a apărut tot din considerente practice: în trecut nu exista elastic, iar el are un rol asemănător acestuia, legând altița care era mai îngusta de restul mânecii, croită mai larg pentru a fi mai comodă.
Din încreț /pământ curg la vale RÂURII de pe mâneci cu motive vegetale: spice, vrejuri, ramuri cu boboci, cu flori, pomul vieții șamd. Femeile se jucau cu proporția modelelor, cu densitatea râurilor și culorile folosite astfel încât să obțină silueta care le avantaja.
Pe pieptul cămășilor se găsesc alți râuri, care sunt mai bogați la iile de vara și la cele din sudul țării noastre, pentru că în nordul țării, acolo unde este mai frig, femeile purtau bundița care acoperea cămașa pe piept și pe spate.
Fiecare ie era unică, precum scrisul de mână: aceleași motive cusute vor arăta diferit pe două cămăși, fiecare mână își pune amprenta altfel asupra pânzei și a semnelor cusute pe ea. Femeile coseau cămășile iarna, când muncile câmpului se încheiau și le scoteau în lume primăvara, de Paști, când toată natura se înnoia. Atunci se înnoiau și ele și își doreau să fie cât mai deosebite de restul, așa că se străduiau, jonglând cu modele și culori, să fie unice.
În perioada modernă, în special în ultimii 100 de ani, povestea scrisă pe IE s-a pierdut încet-încet, motivele și-au pierdut înțelesul, vechile reguli de compoziție au fost încălcate, uitate, aproape pierdute. A fost o perioada (anii 1930-1950) în care, pierzându-se povestea, s-a insistat pe materiale scumpe și noi, pe tehnici migăloase, iar compoziția s-a orientat către noutățile vremii. Apar iile cu ornamente bogate, dar sărace în sensuri.
Cea mai tristă însă este bluza de inspirație tradițională, cusută în perioada comunistă, dar de care nu am scăpat nici acum, cusută în centrele de meșteșuguri care le-au continuat pe cele interbelice înființate de reginele noastre sau de marile doamne ale acelei epoci. Ele sunt produse de serie, optimizate pentru a fi lucrate repede, spornic și ieftin. Aceleași modele se repeta peste tot, sunt cusute mare și lăbărțat, apare mâneca scurtă, răscroiala, cromatica stridentă. Dispare unicitatea, specificul regional, creativitatea, amprenta fiecărei femei și rezultă un fel de « uniformă » cum era cea de șoim al patriei și cea de pionier…
Acestea sunt « iile » pe care le găsiți astăzi în artizanat, în centrele tradiționale precum cel de la Breaza, le găsiți vândute în Aeroportul Henri Coandă ca fiind « tradiționale », le vedeți promovate de ansamblurile folclorice. Argumentul suprem este că sunt cusute manual. Nu, nu orice lucru cusut manual este valoros, nu orice bluziță cusută manual se poate numi IE.
Ar fi păcat ca această poveste transmisă și îmbogățită timp de sute de generații să se piardă tocmai acum. Este atât de important să o recuperăm, să o respectam și să o transmitem mai departe. Iile noastre și-au câștigat locul binemeritat în marile muzee de textile și etnografice ale lumii, putem să mergem să le vizitam, putem să vedem fotografiile lor, putem să le comparam cu ceea ce ne propune în zilele noastre artizanatul. Și cel mai important, putem pune mana pe ac și pe ață ca să lăsam scrisă mai departe această poveste.
Ștefania Atanasiu
Ștefania Atanasiu este membră a Grupului Semne Cusute, ce își propune să ducă mai departe povestea IEI autentice românești prin reînvățarea tehnicilor vechi și răspândirea acestora. Din 2013 și până acum grupul a strâns peste 23 de mii de membre care au pus mâna pe ac și au readus la viață tehnici uitate, precum cea a ”încrețului funcțional”, datorită cererii din grup, acum există în România femei care țes manual pânză de casă, au reînvățat să vopsească natural firele și să coasă în culorile de odinioară. Datorită acestui efort în 2015 a fost organizata prima expoziție de ii cusute în vremurile modrene, dar respectând cutumele din trecut, Prima IE.
În 2016, membrele grupului Semne Cusute au mers mai departe și au organizat expoziția IA-Aidoma, un efort uriaș de recuperare de patrimoniu. Au fost cusute și expuse până acum peste 40 de cămăși, replici ale cămășilor românești păstrate în depozitele marilor muzee ale lumii.
Ștefania Atanasiu a reprodus după fotografii o cămașă de Bucovina, cu păsări în altiță, ce se află la Muzeul Metropolitan de Artă din New York.
