Alexandru Călinescu, profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor, a publicat în Ziarul de Iași un comentariu intitulat „Exil şi diasporă”, în care se analizează evoluția comunităților de români din străinătate înainte și după 1989.
«În definitiv, despre o „diasporă” românească vorbim de relativ puţină vreme. Pe vremea comuniştilor, aproape tuturor celor care părăseau ţara li se aplica o etichetă infamantă: „transfugi”. Fără speranţă că se vor întoarce în patrie atâta vreme cât la putere se află regimul comunist (şi, vai, multora comunismul li se părea veşnic), „transfugii” îşi asumau statutul de exilaţi. Existau câteva „centre” ale exilului românesc şi poate că Parisul a fost cel mai important (din punct de vedere cultural, în primul rând) dintre ele.
Aflându-mă pentru o perioadă mai lungă la Paris în anii ’90 am avut prilejul să cunosc o parte a exilului românesc de acolo. Folosesc în continuare termenul de „exil” pentru că multe dintre personalităţile româneşti se situau în netă opoziţie faţă de regimul Iliescu, din motive evidente. A fost, aşadar, şi pentru exilul românesc parizian, o perioadă de tranziţie, până când el s-a „topit”, pe nesimţite, în diasporă.
În acei ani Uniunea Mondială a Românilor Liberi, fondată în 1984 de Ion Raţiu, era încă activă. Primeam revista lunară Românul liber, tipărită în condiţii grafice foarte frumoase, şi unde se încerca regruparea şi mobilizarea exilului. S-a organizat chiar şi un congres pe această temă, la sala Mutualité, fără însă urmări palpabile. O altă publicaţie, mult mai modestă ca înfăţişare, era Lupta, redactată de prematur dispăruta Antonia Constantinescu, o persoană de mare delicateţe. Biroul ei era într-un imobil din Saint-Cloud, iar publicaţia apărea graţie lui Mihail Korne (ieşean de origine, refugiat în Franţa în 1948, avusese succes în industria farmaceutică; tatăl său, Radu Korne, murise în închisorile comuniste).
Casa Românească (o alternativă la „oficialul” Centru Cultural Român) îşi continua cu regularitate manifestările, pe strada Ribéra (la Misiunea Greco-catolică), dar mai ales în sediul oferit de primăria Parisului, pe strada Haxo. Am ţinut acolo două conferinţe (una despre Caragiale, alta despre Bucureştiul lui Paul Morand) şi am participat la nişte mese rotunde, foarte vii şi instructive. Odinioară faimosul cenaclu al lui L.M. Arcade (pseudonimul lui Leonid Mămăligă) se străduia, fără şanse, să supravieţuiască. Leonid Mămăligă locuia în suburbia pariziană Neuilly, care, alături de Passy şi Auteuil, formează un fel de triunghi al bunăstării. Domnul Mămăligă, om foarte generos, dar de o dezarmantă naivitate, avea veleităţi de scriitor. Se aciuaseră pe lângă el o seamă de tineri, vag studenţi, şi îl exploatau fără scrupule personaje din ţară, care îi promiteau că îi vor edita prozele şi îi vor monta piesele de teatru.
La una dintre puţinele şedinţe de cenaclu din anii ’90 l-am cunoscut pe scriitorul Alexandru Vona, care a devenit atunci, septuagenar fiind, o adevărată revelaţie atât în România, cât şi în Franţa. O mare figură a exilului, dar şi un nume cu notorietate în mediile literare franceze era Constantin Tacou, directorul celebrelor Editions de l’Herne. Era o persoană de o aristocratică distincţie. Am avut şansa (de fapt, a fost o fericită întâmplre) să fiu invitat, alături de amicul meu Thomas Bazin, fost lector la catedra de franceza de la Iaşi, să cinăm la renumita braserie Lipp, loc mitic din cartierul Saint-Germain-des-Prés. Tacou era un familiar al exclusivistului restaurant.
De neuitat, desigur, rămân întâlnirile pe care le-am avut cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care le-am evocat cu alte prilejuri. Cei doi ocupaseră, mulţi ani, o poziţie centrală în cadrul exilului românesc. Dar conducerea americană a Europei libere tocmai suprimase biroul parizian al postului, ceea ce a reprezentat, pentru soţii Ierunca, o puternică lovitură. Îi nemulţumeau, de asemenea, evoluţiile unor scriitori din ţară, în care investiseră înainte multă încredere, ca şi schimbările de atitudine ale unor (foşti) prieteni din exil. Păstrez însă despre ei o imagine luminoasă, eram (ca atâţia alţii) cucerit de verva neobosită a Monicăi Lovinescu şi de intervenţiile mai rare, dar percutante ale lui Virgil Ierunca.
Serban Orescu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, pe vremuri
Din cercul – ca să zic aşa – Europei libere i-am mai întâlnit pe Sanda Stolojan, o adevărată doamnă, şi pe excepţionalul traducător Alain Paruit. O menţiune specială merită enigmaticul Theodor Cazaban, autor – la fel ca Alexandru Vona – al unei singure cărţi, romanul Parages, apărut în 1963 la cea mai prestigioasă editură franceză, Gallimard.
Dintre scriitorii care au ales libertatea în anii ’70 şi ’80, Paul Goma, după ce cunoscuse un moment de glorie, traversa acum o perioadă foarte grea. Reuşise să se certe cu (aproape) toată lumea. L-am vizitat în mai multe rânduri şi recunosc că nu era confortabil să-l vezi revenind, cu obstinaţie, la vechile sau noile sale obsesii.
Alţii au reînnodat, în marea lor majoritate, legăturile cu ţara şi cu viaţa literară românească: Dumitru Ţepeneag, Ilie Constantin, Bujor Nedelcovici. Câţiva scriitori care rămăseseră în Franţa chiar în cursul anului 1989 şi-au amânat, prudent, reîntoarcerea în ţară, pentru a nu-şi periclita statutul de azilanţi politici.
Mai sunt, evident, multe alte nume ce ar fi meritat măcar amintite – mă gândesc la regretatul Mihnea Berindei, la prozatoarea Ioana Andreescu, la ospitalierul şi comunicativul profesor Alexandru Niculescu etc., etc. După cum ar trebui să precizez că erau şi figuri dezagreabile, indivizi agresivi, mereu puşi pe harţă, veşnic nemulţumiţi. Mai e un aspect interesant. Vechiul exil era acum dublat de cei care veneau la studii, unii pregătindu-se să susţină strălucite doctorate. Aşa se face că, la Ecole dea Hautes Etudes de pe Bulevardul Raspail, stăteam de vorba la o cafea cu Cristian Preda şi Vlad Alexandrescu, cu Magda Cârneci, Bogdan Ghiu sau Constantin Zaharia. Semn că se intra astfel, încet-încet, în normalitate.
Din exilul pe care l-am evocat succint aici n-a mai rămas, astăzi, nimic. Principalii lui protagonişti nu mai sunt printre cei vii. Am intrat în rând cu lumea, oamenii circulă, nu mai avem exil, avem în schimb o numeroasă diasporă. Dar reflexele moştenite de la comunişti se păstrează: diaspora inspiră teamă continuatorilor PCR şi FSN, pentru că numai aşa se explică faptul că ei au încercat să o împiedice să voteze în noiembrie 2014. A fost, precum odinioară, un mod de a-i umili pe „transfugi”.»