Andi Rădiu
[email protected]
Anunţarea Congresului Diasporei în iunie 2016 (că se va ţine sau nu, că va avea doar trei oameni în sală sau 1.000, tot început cu stângul va fi) a dat posibilitatea celor care au urmărit acest subiect să vadă, pe de o parte, incapacitatea şi indolenţa politicienilor români în relaţia cu românii din străinătate, dar a ridicat vălul şi de pe faţa asociaţionismului românesc din afara ţării.
Joaca de-a Congresul Diasporei: 250 de semnături şi o altă dată de depunere a listelor
Dacă la politicienii români era de aşteptat, pentru că au dovedit că nu sunt în stare să facă prea multe pentru diaspora, asociaţionismul care ignoră sau chiar refuză Congresul arată, de fapt, o banalitate: că gândacii fug atunci când aprinzi lumina.
De ce nu vor să participe la un eveniment organizat de statul român, acelaşi stat pe care vor să îl mulgă la fiecare sesiune de proiecte şi pe care îl invocă mereu? De ce? Simplu. Pentru că nu sunt în stare să facă ceva mai mult decât praf şi figuraţie.
De ani buni se tot vorbeşte despre asociaţii cu un singur membru: preşedintele autodeclarat. În cazurile mai fericite, există şi consoarta sau copiii. Fac puţine activităţi, de regulă spectacole sponsorizate de diferite firme, DRP sau politicieni şi fac tumbe pe Facebook. Acolo se opresc activităţile lor.
Pretenţiile însă sunt maxime, în special prezenţa OBLIGATORIE la diferitele întâlniri ale diasporei, acolo unde, pe parcursul a câtorva zile, se dormea, se mânca şi se distra pe banii diferitelor instituţii ale statului. Aceşti „dinozauri” ai asociaţionismului au fost zguduiţi în aceste zile de decizia comisiei care a organizat congresul Diasporei, de a impune obligativitatea prezentării unor semnături de susţinere din partea oamenilor din comunitate. 250 de semnături, nu mai mult…
Am avut ocazia să particip, ca jurnalist, la multe dintre aceste „şezători”. Cam aceleaşi persoane de ani de zile, nu contează dacă au avut activitate sau nu, nu contează dacă aveau membri activi sau dacă acea asociaţie are sediu pe Facebook. Nu, existau pe o listă şi asta era criteriul pentru care se aflau acolo. Nu propuneau nimic, nu aduceau un plus valoare acelei întâlniri. Aveau glas însă pentru orice altceva. Îmi amintesc cu groază de un moment de un penibil total: o duduie, mare asociaţionistă, prezentă la o întâlnire a diasporei, a avut o singură intervenţie în cele şapte zile cât a durat evenimentul: atunci când s-a răţoit la ministrul diasporei, oprind lucrările întâlnirii, reproşând că nu fusese invitată la masă la restaurant cu o seară înainte. Nu-mi amintesc s-o fi văzut la alte dezbateri. Aceeaşi persoană însă am găsit-o semnatară a unei scrisori împotriva organizării Congresului.
Majoritatea asociaţiilor sunt masa de manevră a consulatelor şi ambasadelor, fac figuraţie la întâlnirile cu delegaţiile ministeriale de la Bucureşti şi cer bani de la DRP.
Există şi excepţii. Puţine, dar există. Sunt asociaţii care chiar fac treabă bună. Fac zeci de evenimente anual, care apar şi în presa străină, adună reprezentanţi ai instituţiilor din ţările lor, fac imagine României, au iniţiative legislative, trimit propuneri şi fac ceea ce e normal pentru o asociaţie. Aceştia nu au probleme în a aduna cele 250 de semnături.
Concluzia ar fi că cine are o echipă adevărată, membrii activi, mulţumiţi de activitatea preşedintelui de asociaţie, nu va avea nicio problemă în a strânge cele 250 de semnături.
Acest Congres este un test şi pentru asociaţii. Deja din acest an nimeni nu va mai putea pretinde că este „reprezentant” al diasporei, dacă nu va participa la Congres.
Ani de zile am fost intoxicaţi cu „asociaţiile”, cu „comunitatea”, cu „diaspora” personificată de câte o nulitate cu sclipici şi fără competenţe gramaticale. Acum s-a terminat.
Organizarea Congresului va avea şi acest rezultat: eliminarea „dinozaurilor” din asociaţionismul românesc.
UPDATE/ Congresul Diasporei: prelungire cu două săptămâni a perioadei pentru depunerea semnăturilor
