Simona Suciu, o româncă de 42 de ani, este asistentă medicală la Paris de 12 ani şi spune că Franţa nu a luat la început în serios pandemia de coronavirus şi astefel situaţia a scapat de sub control.
Femeia, originară din Zalău, judeţul Sălaj, lucrează ca asistent medical atât în sistemul privat, la un centru de bătrâni, cât şi în sistemul public, la spitale din Paris, pe Secţiile Medicină geriatrică şi medicină internă.
ea se numără printre cele peste 125.000 de persoane infectate cu COVID-19 pe teritoriul Franţei şi mărturiseşte că Hexagonul nu s-a aşteptat ca pandemia să lovească atât de puternic: „În Franţa, pandemia a luat pe toată lumea prin surprindere, pe nepusă masă, cum zice românul sau à la légère, cum spune francezul. Toţi o luau ca pe o gripă simplă. «Nimic grav, nu vă îngrijoraţi!», auzeam la muncă. Încercam să le spun că e foarte grav, că fratele meu, asistent medical în Italia, plânge zilnic că nu mai poate de atâta moarte de om, dar nimeni nu mă asculta. Franţa nu a fost deloc pregătită şi nici nu a învăţat din greşeala Italiei, adică să se pregătească cu măşti şi echipamente de protecţie. Când a venit valul de epidemie, am căzut toţi ca spicele de grâu”, spune ea.
Fără protecţie în faţa virusului
Românca îşi aminteşte că la început adrele medicale nu au fost deloc protejate. La centrul de bătrâni la care lucra i se dădea câte o mască chirurgicală pe zi, spunându-i-se că măştile FFP2 trebuiau păstrate pentru situaţia în care apăreau infectări: „Dar deja eram mai toţi contaminaţi, chiar dacă la început asimptomatici, şi transmiteam virusul, fără să vrem, la pacienţi”. Curând, însă, au apărut şi primele decese în centrul pentru vârstnici. „În 24 martie a murit primul infectat.
Apoi, unul după altul. În 20 de zile, au fost 33 de decese, în prima săptămână câte trei-patru pe zi. Aveam cadavre peste tot… îi închideau în sicrie, iar familia nu avea dreptul să vadă trupul. Atâta moarte de om, în timp aşa scurt, nu am văzut în toată cariera mea. Mureau singuri şi fără să îşi poată lua măcar adio de la familie şi fără ca noi, cadrele medicale, să putem face ceva pentru ei. Plângeam în fiecare zi. Nu ştiam ce se va întâmpla. Pompele funebre nu mai reuşeau să ia sicriele cu cei morţi şi îi ţineau la noi, pe unde puteau”, povesteşte românca pentru Adevărul.
„Doi colegi de-ai mei au murit. Mi-era frică”
Pe 6 aprilie aprimit confirmarea că este infectată, după ce mai făcuse două teste care ieşiseră negative. „Am început să am simptome şi mi-am dat seama că am luat virusul. Totul a început cu pierderea bruscă a mirosului şi gustului, apoi o oboseală extremă. Nu aveam dureri, nu aveam febră, dar simţeam virusul între ochi, la sinusuri. Doi colegi de-ai mei au murit… mă rugam pentru ei şi pentru mine… mi-era frică”. Nu a avut o formă gravă de boală, aşa că nu a necesitat internare, cu atât mai mult cu cât spitalele erau supraaglomerate cu cazurile critice.
Totuşi, au fost momente cumplite, când românca s-a temut pentru viaţa ei. „Mi-era teamă că voi muri singură, ca şi pacienţii mei. Eram izolată de fiica mea: eu în camera mea, ea în camera ei. Nu mai mâncam împreună, nu mai vorbeam decât prin sms, chiar dacă erau camerele alăturate”. Starea ei de sănătate a început să se îmbunătăţească în a şasea din cele 14 zile petrecute în izolare.
Şi după cele 14 zile de autoizolare a hotărât să revină la muncă şi să fie de folos: „Fac turul de la un spital la altul, de la o casă de bătrâni la alta şi nu, nu mi-e frică. Acum au nevoie de noi cei ce suferă”, a spus românca.
