Sorin Cehan
“Fatta l’Italia, bisogna fare gli italiani”. Am făcut Italia, acum trebuie să-i facem pe italieni. Celebra frază este atribuită lui Massimo d’Azeglio, politician și om de cultură italian din secolul XIX, fost prim ministru al Piemontului înaintea contelui Cavour și protagonist al istoriei Unității Italiei (în 2011 Italia a sărbătorit 150 de ani de la unificare).
Expresia este înțeleasă ca un apel la crearea unei identități naționale italiene, după crearea unității teritoriale. Oamenii să fie uniți și spiritual, nu numai geografic. În Italia s-au păstrat încă diferențe mari, nu doar lingvistice, între diferite regiuni ale țării, iar viziunea unificatoare nu a devenit axiomă. Nu cu mult timp în urmă, forțe politice alese democratic au promovat cu destul de mare succes la public teoria secesiunii, a despărțirii Padaniei, a Nordului, de Sud. „Facerea” italienilor încă trebuie desăvârșită, iar fără această unire, teritoriul se desface și el.
Parafrazând expresia de la început, am unit România, mai trebuie să-i unim pe români. Chiar dacă au trecut 100 de ani, unirea românilor în sens spiritual este mai departe ca oricând. Uitându-ne în jur acum, găsim cu greu urme ale măreției momentelor istorice din 1918, când s-a îndeplinit dezideratul de secole al românilor.
A urmat o perioadă tulbure a istoriei, războiul, dictatura comunistă, fără să ne putem bucura de Unitatea recunoscută în 1918. După 1990 ar fi trebuit să fie prima perioadă în care să putem simți în libertate bucuria de a trăi alături unii de alții, toți români. În schimb în România s-a trăit mereu în atmosfera unui război civil, început cu mineriadele, continuat cu ocazia fiecărei mobilizări sociale și politice importante, devenit în ultimii ani permanent.
Nici urmă de unitate, în nimic, o forță centripetă îi distanțează pe toți de toți, riscul haosului fiind mereu concret și actual. Căutând repere, oamenii au început să se agațe de idei preconfecționate, adoptându-le cu disperare, fără niciun fel de nuanță. La 100 de ani de la Unirea teritorială, dez-unirea oamenilor a ajuns la paroxism.
Tentația ghilotinei, a spânzurătorilor amenajate în piețe, a obscenității ridicate la rang de crez politic, i-a infectat chiar și pe cei mai moderați. Vehemența mesajelor publice îi obligă pe oameni să se poziționeze într-o parte sau alta și să-și înghită eventualele obiecții, pentru că cine nu e cu noi, este împotriva noastră. Barbarizarea societății, împărțirea în găști violente în discurs și, nu peste multă vreme, pe cât se pare, în manifestări, s-a accentuat cu cât ne-am apropiat de această bornă a Centenarului Marii Uniri.
Multă vreme tradiția a fost cea unificatoare, sărbătorile, respectul față de istorie și față de valorile confirmate de-a lungul istoriei. Dar furia demolării a cuprins și această latură, totul trebuie dărâmat în numele unei justiții care nu are nimic de-a face cu obiectul furiei. Năpustirea asupra tradiițiilor religioase este cel mai bun exemplu, oportunitatea folosirii acestora în lupta politică va transforma Crăciunul și Paștele în huiduieli și înjurături prin megafoane.
Milioanele de români care au plecat nu ajută cu siguranță la speranța unei uniri a poporului român în jurul unor idei definitorii. Cei care pleacă se îndepărtează mai întâi fizic de țară, apoi treptat, sau în cazuri grave foarte rapid, devin indiferenți sau practică o mânie confecționată în laboratoarele unor experți în ură și manipulare.
Situața este atât de gravă încât peste mult timp România Unită teritorial riscă să rămână fără români, fiind nevoită să importe locuitori din alte continente, pentru ca viața materială să poată fi continuată pe acest teritoriu, pentru ca cineva să muncească, să plătească pensiile unor cetățeni din ce în ce mai bătrâni și să facă copii. O direcție istorică deja extrem de clară. Din ce în ce mai des se dau legi pentru facilitarea sosirii de imigranți, în timp ce penuria de forță de muncă a devenit problema numărul unu pentru economia țării, publică și privată.
Românii din diaspora, prinși în vârtejul unor societăți complicate, păstrează o perioadă gândul întoarcerii, apoi cei mai mulți, milioane, îl abandonează, iar copiii români crescuți în străinătate cu atât mai puțin vor avea motive să dorească să se întoarcă. Cel mult România va fi o țară de origine menționată în trecere în biografie.
Situația este atât de gravă încât am ajuns să asistăm la propuneri disperate. Un ministru al Guvernului României ar vrea, pur și simplu să limiteze dreptul la muncă al românilor în străinătate, idei de domeniul psihiatriei.
Cum ne putem raporta acum la măreția istoriei, cu capul plin de zgura unor enunțuri schematice care vâjâie din toate părțile, în încăierarea generalizată din politica românească, în iureșul serviciior secrete, a politicienilor europeni care păzesc o Europă plină de contradicții gata să explodeze, a lumii care stă pe un butoi de pulbere, cu mulți înalți responsabili care sunt gata să aprindă fitilul?
Nu putem decât spera că pe acest teritoriu Unit vom putea să ne uităm unii la alții și să ne recunoaștem ca fiind de același neam și peste 100 și peste 1000 de ani. La Mulți Ani, România!
„Românii din Italia merită mai multă atenţie, înţelegere şi sprijin din partea statului român”
