Din când în când vin de la Bucureşti tot felul de funcţionari care cer ambasadei să aranjeze o „întâlnire cu comunitatea”. De fiecare dată la aceste întâlniri, responsabilii de la Bucureşti cer comunităţii şi asociaţiilor „să se unească”. Ultima solicitare de acest gen a venit de la şefa DRP, Natalia Intotero, la întâlnirea cu asociaţiile de la Ambasada de la Roma.
„Comunitatea românească din Italia are multe probleme, care pot fi rezolvate prin implicare, dar în primul rând prin unitatea asociaţiilor”, a dezvăluit doamna Intotero.
Nu este primul oficial care face asemenea enunţuri. O replică naturală ar fi următoarea: dar în România sunt uniţi? Reprezentanţii ONG-urilor, partidele, instituţiile, politicienii… Ce mai înseamnă şi unirea asta? E o mantra recitată la toate întâlnirile, panaceul universal al tuturor problemelor din diaspora. În primul rând între diferite organizaţii exista atâtea diferenţe cât între oameni, iar unirea, eventual, se face pe un proiect, pe o perioadă, dar nu pentru vecie.
Catastrofală ar fi ştergerea diferenţelor şi abandonarea unei identităţi proprii, chiar abandonarea spiritului concurenţei, un motor important al dezvoltării. Eu cred că altceva stă în spatele acestor cereri necontenite de unire: spaima instituţiilor statului român de a avea de-a face cu o multitudine de păreri, pe aceeaşi temă şi pe teme diferite, cu o multitudine de structuri, oameni, capacităţi, interese.
La Bucureşti ong-urile nu crâcnesc, când se dă alarma, vezi „societatea civilă” (mai bine societatea în civil) ieşind la rampă cu declaraţii: de cele mai multe ori o laudă pe Macovei şi pe ANI, şi înfierează cu mânie o anumită parte politică.
Ce le-ar mai plăcea să fie aşa şi aici. Tentative au fost. Puzderie de asociaţii au ieşit din buzunarele tuturor parlamentarilor diasporei. Se uneau pe culori: portocali, roşii, verzi, violeţi, după caz. Dar au dispărut la fel cum au apărut, fără să le simtă cineva lipsa. O concluzie logică: unirea asociaţiilor ar fi sfârşitul lor.
