de Sorin Cehan
După o prezenţă la vot anemică, 60.000 în străinătate, aceste alegeri au trimis în Parlament din nou şase reprezentanţi ai diasporei, sau care trebuie să apere drepturile diasporei în noul Parlament. Cine a câştigat şi cine a pierdut? Parţial s-au schimbat feţele, se putea chiar şi mai rău, dar nu se poate spune că cineva a pierdut sau altcineva a câştigat, decât într-o logică mercantilă.
Parlamentul a devenit neîncăpător. Legea electorală românească, pe care partidele nici nu se gândesc să o schimbe, a scos cu circa 80 de parlamentari în plus faţă de numărul actual, ceea ce e absurd, în condiţiile în care românii au aprobat prin referendum eliminarea unei camere a Parlamentului şi reducerea numărului de parlamentari.
Sistemul electoral din România este de tip medieval, conducerile partidelor au pus pe cine au vrut pe listele electorale, iar electorul iobag nu a avut la dispoziţie decât numele dictate de partid: asta nu e alegere, ci confirmare a celor deja aleşi de partide.
Faptul că puţini români din diaspora s-au prezentat la vot poate fi un semn bun. Nu se poate spune că e cineva care n-a ştiut că se votează, şi lăsându-i la o parte pe cei aflaţi departe de secţiile de vot, în marile oraşe, unde sunt concentraţi sute de mii de români au fost toate condiţiile pentru a vota. În Italia, în Torino, Roma şi Milano se află jumătate din comunitatea românească, dar nu au votat decât câteva mii.
Semnul bun ar putea fi acela că românii nu mai sunt interesaţi atât de mult de politica românească şi se uită mai degrabă către politica italiană. Semn că cei care au energii politice de consumat, de alegători sau candidaţi, nu se mai uită înapoi către România, ci vor să se afirme aici, în noua lor ţară.