Vine un moment, a cărui tristeţe, de un rafinament eteric, egal nimicului, când un politician de carieră nu mai poate folosi cuvintele. Când îi devin inutile. Există în limbajul tehnic modern al jurnalismului un cuvânt colorat, comunicare. Este rostit ritos, lozincard, cu o apăsare de pumn pe marginea tribunei mai ales de către cei cei care comunică un singur lucru: propriile idei fixe.
Nu trebuie să ştii semiotică pentru a înţelege un lucru simplu. Orice în jurul nostru este un semn. Cu alte cuvinte şi fără vorbe ţi se comunică ceva.
Cu vorbirea e mai greu, pentru că presupune nişte activităţi mentale absolut individuale de citire a semnelor din jur şi de elaborare de enunţuri. Pentru a te înţelege cu cineva trebuie să stăpâneşti o limbă şi să elaborezi idei de preferinţă, folosind instrument simple – vorbirea articulată şi scrisul. Este genial de simplu, dar nu pentru toată lumea. Calitatea exprimării şi indirect, a înţelegerii şi dialogului cu ceilalţi este direct proporţională cu educaţia, cu bună voinţa, cu civismul şi ţine şi de caracter. Merită meditat la faptul că toţi marii reformatori, politicieni, revoluţionari, erau oameni cu discursuri personale excepţionale şi nu puţini dintre ei scriau.
Folosirea mecanică a limbii, vorbirea prin maltratarea sensurilor, folosirea limbajului pentru a disimula, minţi, retorica excesivă sunt vicii de comunicare. Cuvintele, atunci când faptele tale sunt viciate, te părăsesc.
La noi, politica este mediul ideal de schingiuire a limbii. Atâţia ani am auzit de la politicienii români tot felul de lecţii, de diverse naturi, în pofida faptelor lor.
Marea majoritate ar trebui să ia lecţii de lingvistică şi exprimare omenească, după decenii de propagandă şi cult al vorbirii patriotarde şi partizane, cărora toţi le sunt tributari. În România discursul public este ultraconservator în sensul unui cult al exprimării formale, al disimulării, al vorbirii despre orice numai despre adevăr nu.
Marc Aureliu în scris era mai modern în exprimare decât discursurile lui Emil Boc, un fost membru PCR.
În România, nu există politicieni cu discurs politic omenesc. Ca să spunem aşa, mai toţi au un tip de limbaj tehnic, o combinaţie de limbă de lemn moştenită de pe vremuri cu retorica congreselor postdecembriste şi împănată cu neologisme europene. Liderii români, cu excepţia lui Petre Roman, nu cunosc şi nu vorbesc limbi străine europene.
În plus, pe acest fond, fiecare, după cum îi este felul politic aşa vorbeşte. Deceniile postdecembriste nu au adăugat performanţă limbii române, din politică. Au subţiat-o. Tradiţia, şi e bine să nu uităm, arată că faţă de baremul intelectual al generaţiilor luminate – Petriceicu Haşdeu, paşoptismul, Junimea – în secolul XXI suntem ultracomputerizaţi, dar analfabeţi civic.
Bunăoară, discursul prezidenţial este continuu viciat, pe fond, de ascunderea adevărului.
Un politician se aşează în adevăr cu vorbele atunci când nu are nimic de ascuns. Or, la Palatul Cotroceni e ţinută sub lăcată o bună halcă din istoria postdecembristă şi poate chiar izvorul tămăduirii corupţiei. Dosarul flotei a fost deschis la Cotroceni, în 2001. Cu documentele pe capota unei maşini, actualul şef de stat vorbea direct cu ziariştii de altădată, “păsăricile” de mai ieri. Din anchetat, şeful statului a devenit luptător anticorupţie.
Dar aceste schimbări de roluri, absolut spectaculoase sunt vicii de fond, bătrâne, ale politicii româneşti.
Ce să înţelegi azi din evaluările economice ale preşedintelui?
Luni, 13 decembrie, Palatul Cotroceni ne-a înştiinţat că dacă FMI nu ne acordă tranşa în ianuarie România derapează, ratează. Ce? De unde? Săptămâna trecută, aceeaşi sursă spunea că aceeaşi Românie a depăşit momentul critic. Pitoresc la cel mai înalt nivel.
Beneficiem în discurs, nu de adevăr şi de limpezime, ci de o umbrelă de fum: lozinci anticorupţie, agresive şi contondente, insulte, fumigene cu duşmani închipuiţi ai naţiunii, ziarişti, moguli, puseuri isterice despre unirea cu Republica Moldova, bombe reci despre războiul şi mai rece.
Să ne înţelegem bine : a folosi insulta şi exprimarea agresivă ţine de Codul Penal, nu de “prospeţimea” limbajului. Poate merită spus în plus că actualul preşedinte a inaugurat în politică agresivitatea gratuită a exprimării, un tip de bullism discursiv orientat împotriva tuturor opozanţilor. Oricum, nu va rezista limbii române.
În ultimul an însă, discursul politic general s-a viciat şi mai mult, consecinţă a timpului pierdut degeaba prin Parlament. Când nu ai fapte în politică, eşti mut. Dar asta nu o pot înţelege cei care cred – poate una din cele mai periculoase ziceri postdecembriste – că ziariştii folosesc vorbirea, scrisul ca pe arme.
Nici nu merită comentată o asemenea frază care trădează de fapt neînţelegerea rolului presei, şi încă mai mult al vorbirii libere.
Pe fondul unei inactivităţi politice masive, politicienii s-au ocupat cu plimbarea de ici colo a unei strategii în care ziariştii sunt consideraţi pericole, cu restrângerea dreptului la exprimare al liderilor sindicali (unii dintre ei au fost direct obiectul atacurilor prezidenţiale) şi liderilor care au păreri proprii( Geoană, care a câştigat votul popular în 2009 este continuu atacat de colegii de partid).
De fapt, anul 2010 a fost anul unui tip de restrângere a dreptului la exprimare, nejustificat. Numai în România, Elena Udrea crede că poţi să ordoni sindicatelor să nu demonstreze.
Ce le-a rămas politicienilor de “transmis” celorlalţi, poporului, în absenţa faptelor? Anul 2010 a marcat instalarea într-un discurs politic minimal de etichetări şi beşteliri. Cu alte cuvinte în mahala. Atât. Politicienii se fac unii pe alţii în toate felurile – imaginaţia lingvistică nu trece de Scaraoţchi, la PSD şi de contra acidă şi râncedă la PNL.
Pe aceşti oameni îi priveşte cum se exprimă. Este o problemă strict individuală modul în care se folosesc de limba română în spaţiul civic.
Adevărata problemă în afară caricaturizării discursului politic este faptul că politicienii naţionali nu înţeleg că vorbesc inutil. Ceea ce spun nu se referă la obiectul muncii lor şi la nevoile celorlalţi.
Altfel, toţi, de la prim ministru, la preşedinte, la tot ce se mai găseşte se plimbă la televizor, au calculatoare şi telefoane ultimul răcnet. Sunt ca nişte roboţi mecanizaţi de vorbe.
Totuşi, când ai milioane de emigranţi, eşti cea mai săracă ţară din Europa, eşti asistat de FMI ca să administrezi o ţară, ce e atât de greu de înţeles că nu prea ai ce spune celorlalţi. Pentru aceşti oameni vorbesc funcţiile, nu ei.
Priviţi-i bine defilând la televizor, precum pionierii altădată pe stadioane şi gândiţi-vă ce din ce spun vă interesează cu adevărat şi are legătură cu vieţile voastre. Veţi descoperi că aproape nimic.
UNPR, partidul balama care îl ţine în funcţie pe Emil Boc are 0 % în ultimul sondaj CCSB, preşedintele României are 10 %, iar PDL, 15 %. Asta dacă aveam nevoie de cifre ca să vedem clar ceea ce probabil am înţeles atâţia demult. Că aceşti oameni vorbesc sau comunică, după caz, oricum, degeaba în vieţile noastre.
*Nici un partid în România nu ajuns în Parlament cu 0 %.
Oana Iuraşcu
