Starea limbii române din Italia

Observator lingvistic

Alex Cohal

„Câţi oameni trăiesc azi într-o limbă care nu este a lor? Sau nici măcar nu-şi cunosc limba maternă, ori nu o cunosc încă, şi nu cunosc bine nici limba majoră de care sunt obligaţi să se servească? Problemă a imigranţilor şi mai ales a copiilor lor. Problemă a minorităţilor.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka: Pour une littérature mineure, Les Éditions de Minuit, Paris, 1975, pag. 35)

Schimbarea constituie condiţia necesară a supravieţuirii limbii

Starea limbii române din perioada actuală este considerată de mulţi contemporani de la „preocupantă” la „dezastruoasă”. Avem a face însă cu o viaţă şi cu o creativitate mai intensă, într-adevăr cu o perioadă mai dinamică – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii moderne -, dar şi într-o transparenţă mai mare decît în trecut a dinamicilor în genere, nu numai a dinamicii limbii.

Comportamentul vorbitorilor limbii române din Italia nu se poate descrie concis într-un spaţiu relativ mic. Unele tendinţe există însă, ele pot fi ilustrate spunînd totuşi că nu se referă la toţi vorbitorii de limbă română de aici. Orice grup îşi are caracteristice sale iar în cadrul fiecărui grup, există excepţii. Trăsătura unitară a noastră e aceea că toţi, care mai mult ori mai puţin, care mai bine ori mai puţin bine, folosim două limbi intens, acasă, la slujbe, cu fiii, cu amicii, la telefon.

Ne vom referi în acest început de dialog despre limba română la categoria cea mai numeroasă, adică cei dintre noi fără facultăţi, trecuţi de 40 de ani, cu copii, care muncim din greu prin casele italienilor ori prin şantiere şi cîmpuri, vorbind cu precădere italiana la servici.

E grupul ce foloseşte mai mult registrul informal al limbii române, cel mediu, utilizînd şi un bagaj redus de cuvinte căutate. În multe situaţii limba română nu este vorbită în mediile publice de românii înşişi pentru ca ei să nu fie din această pricină discriminaţi (fenomen prezent de altfel de mult timp în Basarabia). Sunt acei imigraţi români în Italia care – îmbogăţindu-şi limba cu italienisme prin mecanismul analogiei – propun o variaţiune pe o temă de Heliade-Rădulescu, cel care încerca acum vreo 175 de ani (şi fără succes) relatinizarea românei.

Limba română acum intră în contact cu italiana prin dialectele sale mai arhaice, în special în sud şi pe insule, unde găseşte în primul rînd lexic comun: cu dialectul napoletan, cu cel sicilian, puliez şi cu limba sardă. Acesta este unul dintre motivele pentru care românii, pe de altă parte, învaţă rapid limba italiană vorbită.

Acest grup inventariază cuvinte noi în limba română din Italia (italienisme), le integrează în limbă, putîndu-se vorbi de un adevărat fenomen de îmbogăţire a vocabularului limbii române, şi nu numai, cum ne place să ne speriem singuri, de pierdere şi degradare a limbii. E cazul calchierii multor cuvinte exprimînd realităţi pe care nu le cunoşteam înainte de a veni aici, cum e cazul permisului de soggiorno, adică de şedere, sau a numelui badantelor. (Cîte femei făceau asta în ţară înainte de a veni la muncă în Italia? Nici măcar acum badante nu e o ocupaţie în ţară.) E cazul şi lui „mi-a regalat o schedă Wind de 10 euro” pentru care pe viitor vorbitorul va decide cît şi ce să păstreze din această exprimare. (Să spunem doar că vorbitorul a economisit un cuvînt: „regalat” în loc de „făcut cadou”!)

Pe terenul limbii române de aici, folosirea masivă a lexicului licenţios (împrumutat din italiană) de marea majoritate a vorbitorilor, împreună cu intensitatea sporită a folosirii acestuia, reprezintă două premise ale considerării acestor cuvinte parte a lexicului nostru de bază. Nefiind simţite cuvinte vulgare, neaparţinînd la origine limbii materne, it. „cazzo, minchia, culo” au intrat în limba noastră română în toate registrele ei comunicative, nu numai în registrul licenţios. Urmînd exemplul vorbitorilor din comunităţile lingvistice autohtone, atît adulţii (femei şi bărbaţi) cît şi copiii folosesc aceste cuvinte fără a traduce nici o clipă în limba maternă aspectul argotic.

Un alt aspect al limbii române al acestui grup este cel al dispariţiei formulelor de politeţe, în special al pronumelor. Sub influenţa limbii italiene, care traduce „dumneavostră”, cu it. „lei” iar „dumnealor” cu it. „loro”, adică cu două pronume care în limba italiană nu exprimă reverenţa respectuoasă din limba română, se ajunge ca în enunţurile româneşti locul lui „dumneavostră” să fie luat de „tu”.

Exprimarea directă cu „tu” este o realitate ce nu ţine, fireşte, de o lipsă a nuanţei respectului din registrul formal al limbii italiene ci ţine de o evoluţie mai largă a formulărilor politeţii în spaţiul lingvistic occidental care compensează cu elemente metalingvistice (intonaţie, gesturi, conţinutul elegant al vorbelor) ceremonialul formulării politeţii din limba română.

În cazul celor ce nu mai sunt în contact cu rudele şi cu media video din ţară, există şi o tendinţă de sărăcire şi simplificare a unor aspecte ale limbii, proces verificat de altfel şi alte dăţi în istoria emigraţiei altor popoare (italienii în America, spre exemplu). Dar marea majoritate avem contact cu ţara.

În fine, printre membrii acestui grup vom căuta inovatorii limbii române de aici şi continuatorii ei; ei sunt avangarda noastră. Celor cu multă carte dintre noi, români din Italia, ne revine în primul rînd responsabilitatea de a planifica transmiterea limbii copiilor noştri, fără a aştepta ca şcoala italiană să o facă, ci noi între noi, în comunităţile, chiar aşa mici şi dezbinate, în care trăim.

Asta, plecînd de la ideea că limba româna, în intens contact cu italiana, e firesc să nu rămînă rigidă, „apărată”, neprihănită. Din contră. Orice limbă e în schimbare, o limbă poate dispărea, dar opunerea la „schimbare” denotă neînţelegerea faptului că de fapt schimbarea constituie condiţia necesară (chiar dacă nu şi suficientă) a supravieţuirii limbii, şi odată cu ea a culturii şi tradiţiei noastre.

Cealaltă condiţie, suficientă dar nu uşor de realizat este uzul. Folosirea cît mai intensă a românei în cît mai variate situaţii de viaţă ne va putea garanta aici supravieţuirea limbii noastre. Mame cu taţi, copii cu prieteni, părinţi cu copii, rude între noi, copii între ei. Să parafrazăm un învăţat al altor timpuri şi să spunem azi: vorbiţi, băieţi, numai vorbiţi!

Limba română trece, la prima generaţie de imigranţi, prin schimbări minime, fireşti, nealarmante. Provocarea adevărată – studiată de altfel foarte bine de sociolingvistica emigraţiei în America si Europa – o vor avea generaţiile ce vor să vină. Dar chestiunea aceasta merită un spaţiu mai larg, într-un număr viitor.