„Să știi că pușcăria a avut și părți bune. Eu, de exemplu, mâncând arpacașul acela în fiecare zi, m-am detoxifiat așa de tare încât ajunsesem să cobor adânc în propria existență, atingeam amintiri de când avusesem 3-4 ani!… Interesant, nu?”
Îl priveam hipnotizat, ca de fiecare dată când povestea din închisoare. Avea aerul că deapănă întâmplări nevinovate dintr-un internat de băieți. „Internatul de băieți” era însă chiar monstruosul Gulag autohton, care a schilodit generații întregi, exterminând în condiții abominabile aproape tot ce avea nația mai de preț ca resursă umană la momentul colonizării sovietice a ţării.
Oraşul era Bruges. Medieval dar și neogotic. Canale diverse. Veneția Nordului în mijlocul Flandrei. Soarele părea că apune tot timpul. Masa era ovală, solidă, de stejar, geluită de timp, iar delegaţia îl asculta fascinată, adăstând la un pahar de bere înaintea unei noi runde de întâlniri.
Trăgea din țigara Kent, adânc, frenetic, ca și când – cu fiecare fum din marca aceea consumistă din Vest – recupera, își lua viața înapoi, reintra în posesia unei zile, a unei ore sau doar a unei secunde din anii care-i fuseseră furați de puşcăriile în care îl aruncaseră cei din Est. Fuma ca o continuă sărbătoare a libertăţii. Se vedea că se născuse în alte vremuri. Oficia libertatea. Noi, cei născuţi după 23 August, doar o mimam.
Cu o privire filtrată, vorbea calm, dar clar şi răspicat, ducea frazele, propozițiile, cuvintele până la capăt, nu le spuspenda, nu lăsa audienţa să orbecăie sau să ghicească ce vrea să spună. Avea o obiectivare rece, maiestuoasă şi, în același timp, o hâtroșenie subtilă, de extracție ardelenească. Simțeai că, în orice subiect, cât ar fi fost de important sau, din contră, cât ar fi fost de mărunt, ce spune e bun spus și, parcă, definitiv.
Nu povestea niciodată din proprie inițiativă, trebuia să-l întrebi sau să-l descoși. Unghiul pe care-l folosea era totdeauna anecdotic și nu dramatic-existențial, cum te-ai fi așteptat – dar cu atât mai tulburător. În carceră, la izolare, unde stătuse opt ani? Păi, la izolare ai problema să nu uiți să vorbești. Și-atunci, ori scrii poezii, ori scrii dicționarul francez-român. Pe ce scrii? În minte. Și reciţi cu voce tare a doua zi. Pentru ca să nu uiţi să auzi.
Râde scurt, cu o candoare dezarmantă.
Doi români, o pereche din masa de turiști care se perindă, îl roagă să se fotografieze. Cu plăcere. Vorbește cu ei. De una, de alta. Când, domnule Coposu, când vine şi pentru noi salvarea? Zâmbeşte încrezător. Curând. N-aveţi grijă. Vom avea repede primul guvern necomunist de după Rădescu. Apoi, vor veni și celelalte schimbări, inclusiv NATO și UE. (Să vorbești, în 1992, de apartenența României la NATO și UE suna ca o profeţie de pe altă planetă.) La despărțire, le-a făcut un semn de rămas bun, ca și cum i-ar fi binecuvântat. Degaja o siguranţă extraordinară.
Și s-a făcut exact cum a prezis. Țara este acum în locul în care îi era locul. Şi în NATO, şi în UE. Principiile și valorile euroatlantice – ars politica, dar și profesiunea lui de credință întru binele țării – care, la vremea respectivă, erau terfelite de mulți nostalgici (dintre care unii au devenit azi așa-zis lideri de opinie democratică…) – s-au impus. Mai pe româneşte, au cam venit toţi – şi de la stânga, şi de la dreapta – la vorba lui. Ar fi trebuit să urmeze faptele. Dar faptele lipsesc. Din contră, sunt mai mult contra-fapte. Ceea ce reprezintă de fapt problema. Problema de astăzi.
Aşadar, înclinându-ne, la 23 de ani de când a plecat la cele veşnice, în faţa caracterului şi memoriei lui-reper istoric, nu putem decât să constatăm că sindromul de care a suferit ţara încă din prima secundă post-decembristă se menţine: anume, discrepanţa dintre faţada – democratică, europeană, bla-bla-bla – a instituţiilor statului şi mentalitatea – stalinistoidă, securistoidă, miliţienească, în ultimă instanţă de suzeranitate şi, respectiv, vasalitate feudal-clientelară, de dispreţ al interesului public – a oamenilor, a indivizilor, a tipilor care continuă să ocupe, în majoritate, poziţii şi să diriguiască aceste instituţii, subminându-le din interior. Nici chiar Corneliu Coposu n-ar fi putut prevedea inventivitatea românească de factură bizantină în a găsi, zi de zi, căi tot mai sofisticate de a clădi şi a menţine în viaţă simulacrele democraţiei hibride în care trăim – simulacrul economiei de piaţă, cel al separaţiei puterilor în stat, cel al statului de drept, cel al transparenţei, cel al presei libere şi independente etc., toate grefate pe simulacrul profesionalismului şi pe simulacrul onestităţii. Asta e starea naţiunii la trei decenii de la fuga lui Ceauşescu şi semne de corectare nu se întrevăd.
Din păcate, seniori nu mai există.
Eugen Şerbănescu
Redactor şef-adjunct la România liberă pe vremea Seniorului