de Sorin Cehan
În istoria unui popor sunt momente cheie. Tocmai am trăit pe viu un asemenea moment, care va rămâne în istoria Italiei. Momentul în care o clasă politică înarmată şi blindată a fost învinsă de cetăţeni.
În ciuda unei legi care nu permite exprimarea de preferinţe – listele sunt stabilite de conducerile partidelor şi sunt votate în bloc – rezultatul alegerilor a făcut o breşă atât de mare în zidurile politicii încât i se văd maţele.
Nimeni nu se poate bucura că Italia este în acest moment într-un blocaj instituţional, dar dacă acesta este preţul de plătit pentru schimbarea sistemului, atunci merită.
După alegerile din 24-25 februarie, niciun partid şi nicio coaliţie nu a obţinut majoritatea care să-i permită să guverneze. Mişcarea din jurul lui Mario Monti a obţinut foarte puţine voturi, iar o alianţă între două din cele trei partide care poate trece de 50%, PD, PDL şi M5S, este puţin probabilă. Bersani – zis Gargamella, nu poate bate la poarta lui Grillo, şi nici Berlusconi – psiconano, iar un guvern PD-PDL ar fi ultima lopată de pământ peste mormântul vechii politici.
N-ar avea oricum viitor. Situaţia are o singură ieşire logică: noi alegeri, pe care însă Grillo le-ar putea câştiga, aşa cum prevede Marco Travaglio.
Şocant, au titrat ziarele, preşedintele Camerei, Gianfranco Fini, a rămas pe dinafară, ca şi Antonio Di Pietro, trimişi la viaţa civilă alături de cei care s-au retras înainte de alegeri.
Bersani ar trebui să-şi dea demisia, se vorbeşte deja, şi nu numai pe la colţuri. Faptul că Matteo Renzi ar fi trebuit să fie candidatul PD la postul de prim-ministru capătă din ce în ce mai mult valoare de adevăr, iar procentul ridicol al lui Casini (care a fost la un pas să nu intre în Parlament), blocarea magistratului revoluţionar Ingroia şi a inventatorului de diplome Giannino, toate acestea arată că oamenii vor altceva.
Vor o altă generaţie politică, modernă, europeană, eventual cum e în Marea Britanie, unde premierul David Cameron, partenerul său de coaliţie Nick Clegg sau şeful opoziţiei, Ed Miliband, au toţi sub 50 de ani.
Dar vârsta tânără, de una singură, nu e de ajuns. Ne uităm la tinerii „noştri”, Antonescu şi Ponta, care anagrafic sunt tineri, dar ca mentalitate nu au nimic de invidiat la vechii pecerişti.
În Italia, oamenii au vrut o schimbare şi nu au făcut-o peste noapte, dar au început un proces care nu mai poate fi oprit. La noi în România, schimbarea a fost ca în bancul oribil cu deţinuţi: „Băieţi, în seara asta schimbaţi chiloţii”. „Uraaa.” „Între voi”.
