Trăim vremuri dramatice în care greşelile economice ale ultimei decade pun în discuţie sisteme politice vechi de la începutul secolului. Poate cel mai elocvent – şi ca reacţie sănătoasă la situaţii de criză – este exemplul Irlandei. Această ţară, care a implementat măsuri de austeritate în ultimii doi ani, s-a văzut nevoită să recurgă la împrumuturi pentru a rezista. Fiind parte din zona euro, ea suportă presiuni pentru salvarea monedei. Se vorbeşte de un efect de domino antrenat de ţările cu economii instabile – Portugalia, Grecia, Irlanda – şi este pus în discuţie viitorul UE.
Ce este ieşit din comun se referă însă la reacţia politicienilor irlandezi. La doar două săptămâni de la discutarea necesităţii împrumutului de la FMI, au decis că este nevoie de alegeri anticipate în ianuarie. Aceşti oameni nu au ignorat opinia publică, pe cei care i-au avertizat să nu se joace cu viitorul copiilor lor. Ziarele britanice spun că acest eveniment
încearcă de fapt soliditatea unui sistem politic statuat în 1921. În anul 2010 este cea mai fermă reacţie politică, de comunicare directă cu cei care aleg, în situaţie de criză.
Ce se întâmplă în România?
În România, criza a dus până la absurd hotărârea unor politicieni incompetenţi şi depăşiţi total de vremuri de a rămâne în scaune. Primul ministru al României este cotat la 5 % în sondaje, după doi ani în care a fost contestat în stradă, la Curtea Constituţională, în Parlament.
O nesimţire totală şi absurdă, dublată de o surzenie absolută. Seful FMI Dominique Strauss Kahn ne-a avertizat că România va intra în încetare de plăţi. Preşedintele Senatului Mircea Geoană, o altă victimă a setei nelimitate de putere a preşedintelui, în funcţie de şase ani, cotat astăzi la 10 %, a avertizat că la discuţiile despre spaţiul Schengen s-a pus în discuţie chestiunea oportunităţii apartenenţei României la UE.
Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a făcut recent una din puţinele sale declaraţii politice din ultimii zece ani. El a spus că avem nevoie de un consens social, la nivel politic, sindical, social, al elitelor academice pentru a depăşi ca naţiune acest impas economic. Fost premier în 2000, guvernatorul a amintit că pe atunci a reuşit un set de măsuri politice şi economice care s-au dovedit eficiente până în 2007.
Sefii opoziţiei, Ponta şi Antonescu, nu dovedesc politic în blocajul menghinei guvernării PDL – UDMR, atentă doar la interese mici şi limitate şi cu un program minimal de distrugere a tot ce mişcă.
Când e în joc securitatea unei naţiuni, UDMR e preocupată de cum o să îi spună copii maghiari lui {tefan cel Mare, în ungureşte sau în chinezeşte, chestie numită reforma educaţiei. Dispus, ca mereu, doar către scandal şi distrugere, şeful statului a ieşit cu barda din nou în peisaj.
Tovarăşul preşedinte vrea să închidă 200 de spitale şi, ici, colo, şcolile de la sate, să le concentreze „unde e performanţă”, adică să oblige copiii să facă naveta la oraş, pe unde mai sunt nişte amărâte de calculatoare.
Tov. nu e conectat la realităţile României şi îşi bate joc de oameni. Asta în cadrul reformei educaţiei pentru care Emil Boc a întors pe dos Guvernul, Parlamentul şi Curtea Constituţională de două ori.
Nişte inepţii antinaţionale. Înainte să se ocupe de şcoli, să renunţe la limbajul de mahala şi eventual, chiar la funcţie tovarăşul şef de stat. Ne-am descurca mult mai bine, total, fără dumnealui. {i fără copila dumnealui, simbolul generic al pilei, sărită din discotecă şi din 4X4 să ne dea legi în Parlamentul European. Tată şi fiică, un exemplu sintetic al arivismului şi al discriminării pozitive complexe din sistemul românesc, fie el politic sau de educaţie.
Practic, acum se deschide o breşă prin care copiii săraci nu vor avea acces la educaţie. A închide o şcoală la sat înseamnă pe lângă a chinui nişte copii iarna şi vara şi a-i obliga aiurea să cheltuiască pe drumuri, a reduce posturi în învăţământ şi a distruge o reţea creată în timp, încet, greu de oameni mult mai educaţi decât nătărăii de astăzi. Reforma învăţământului a început la 1900 cu Spiru Haret ca să aibă acum tovărăşul preşedinte ce distruge?
Se pare că această garnitură de conducere nu are nici un fel de cultură, în afară de cultul propriei supravieţuiri. Cu orice preţ, al sacrificării altora, până la ultima limită.
Nu este vina românilor că suntem conduşi de oameni de această subcalitate politică. Nu trebuie să plătim ca naţiune pentru nişte greşeli umane. S-a plătit de ajuns şi pe vremea lui Ceauşescu. Să nu uităm că ne cere sacrificii un fost ofiţer de marină care completa note informative despre colegii lui, către Securitate.
Toţi cei care ne conduc nu trebuie să uite că nu au dreptul să ne ceară tuturor să suportăm aşa ceva. Istoricul român Florin Constantiniu a spus unul din cele mai triste şi mai dureroase lucruri. Că actuala clasă politică şi-a jefuit ţara mai rău decât fanarioţii. Aceia erau străini.
Să spunem că există vinovaţi pentru actuala situaţie economică şi politică. Nu se ajunge aici, la un asemenea bilanţ al distrugerilor pur şi simplu. Toate duplicităţile clasei politice, toate raţionamentele şchioape şi lipsa de caracter, de viziune istorică, de forţă intelectuală naţională ale susţinătorilor fanatici ai tovarăşului, ticăloşia fidelilor, a camarilei, toate acestea stau liniştite neprocesate încă.
În România acum încă se mai poartă discuţii despre dreapta. Nu există nicio dreaptă ci doar clanuri orientate, fosilizate, cu firmă. PDL e un partid de stânga, luat de la Petre Roman şi reorientat, ca să corespundă unei cerinţe europene. Practic, definiţia absolută a imposturii politice. Ce dreaptă? Aceea care a uzurpat Convenţia?
O discuţie despre conştiinţă, una despre vină, una despre încremenire în orbire, una despre minciună şi tolerarea ei pe seama altora ne-ar interesa. Cum îşi închipuie aceşti oameni că prin minciună şi impostură de fond ne vom integra realmente în UE?
Pentru o justă imagine a complicităţilor am putea consulta lista donatorilor pentru campania electorală prezidenţială de anul trecut.
Nu e bine să spunem, cu ocazia crizei, că suntem toţi români la fel. Unii dintre noi nu vrem şi nu putem accepta să fim conduşi la nesfârşit după regulile acestor clanuri nesăţioase şi, pe deasupra, să mai şi plătim pe viaţă pentru greşelile lor pestilenţiale.
O variantă blândă de boicot – că de şase ani votăm degeaba – a acestor nesimţiţi care ne conduc ar fi să recităm ultimele versuri din Scrisoarea a III- a ori de câte ori ni se mai cer sacrificii.
Oana Iuraşcu
