O burtieră pentru ţară!
Oana Iuraşcu
Să fim fericiţi! Ştim, la 20 de ani din 1989, că suntem o naţiune care îşi permite. Ce? Pentru noi, mai nimic, dar ceva ieşit din comun în Europa: să întreţinem o clasă politică unică.
Tranziţia, implementarea economiei de piaţă, democratizarea instituţiilor, toate au fost suportate cu sacrificii mari – de la sărăcie, la emigraţie, la valul de sinucideri şi îmbolnăviri pe bandă rulantă din ultimii ani ( nu trece o lună în România, fără ca unul să nu se sacrifice literalmente de disperare), la contractarea unor categorii sociale – de masele de anonimi.
Marii câştigători la bingo-ul tranziţiei sunt cei ce ne conduc, sistemul lor compact de relaţii strânse şi mentalităţi care îi ţin uniţi şi refractari oricărei schimbări. Nu este un secret pentru nimeni că România este singura ţară din valul ţărilor europene nou aderate la UE care nu s-a obosit niciodată să legifereze lustraţia. Un politician român invoca recent principii de credibilitate şi egalitate în interiorul Uniunii Europene. În ce suntem egali? În faţa legilor anticorupţie? În PIB? În salariul mediu pe cap de locuitor?
Să luăm bunăoară legea lustraţiei. Suntem noi “egali” cu alţii? Toate ţările fostei Europe de Est (mult mai mici în suprafaţă, în populaţie) au aplicat legi ale lustraţiei, încă din anii ‘90. În Ungaria este verificată şi apartenenţa la partidul nazist. Un studiu publicat de Revista 22 arată că legile, odată aplicate au dus la reforme rapide şi la atenuarea tensiunilor, prin decompensarea spiritului revanşard al victimelor. Cu alte cuvinte, alţii chiar ştiu pe ce teren calcă.
La noi, nu este cazul. Criza economică a pus şi mai bine în valoare limitele istorice ale celor care ne conduc, şi pretenţiile lor uriaşe, decontate de ceilalţi. În plus, a reactivat toate tensiunile şi otrăvurile naţionale.
Desigur că în România care a cunoscut intens politica bâtei, unde astăzi funcţionează economic şi politic principiul alocării discreţionare de resurse sau posturi, a tace sau a întoarce capul sunt nişte metode de supravieţuire. Privatizările potentaţilor politici sunt făcute în majoritate de la stat şi nu de la zero aşa cum se solicită majorităţii. Joburile (să ne amintim năravul numirilor în posturi, pe bază de recomandări de partid) depind de un anumit tip de adaptare, al coloanei vertebrale.
Lustraţia ar fi fost un principiu sănătos atâta vreme cât asigura şanse egale cetăţenilor. La noi a fost înţeleasă ca o răzbunare şi ocolită, pentru menţinerea puterii.
Toate acestea sunt cunoscute. Lustraţia este singura lege care nu a meritat nici un efort. Cetăţenii au suportat reforme succesive ale educaţiei, proprietăţii, mass – media, economice, de sănătate, recent sunt cobaii sărăciei extreme, după ce au trecut şi prin revoluţia liberală portocalie. Astăzi, în România nu mai funcţionează decât, rar, mitul intervenţiei providenţiale. Din sărăcie ne “salvează”, pe bani de returnat, FMI. Din spital, pe unii norocoşi, îi salvează cu elicopterul un om între oameni.
Chiar nimeni nu are nici o mustrare de conştiinţă pentru falimentarea sistemului de sănătate? Toată lumea se tratează la spitale din Austria?! Cei care au bani!
Cine nu are noroc, majoritatea, trebuie să lupte singur cu acest inamic nevăzut al imobilismului, garantat de clasa politică actuală.
Aceşti domni merg înainte precum o maşină imposibilă, fără benzină. Fac alianţe, vorbesc de reforma statului, de modificarea Constituţiei, cer bani de la buget pentru marile manevre politice pe care le pregătesc în 2012. Şeful statului cere bani pentru finanţarea campaniilor electorale, de la buget. De ce? Dumnealui a câştigat alegerile în 2009 fiind susţinut de masive donaţii private şi cu ajutorul voturilor emigranţilor români în străinătate. Liberal cum se recomandă şi aşa cum arată segmentul dumisale ţintă de lucrători pe cont propriu ar trebui să îndemne candidaţii să strângă măcar parţial sume din mediul privat şi să le declare apoi la fisc. Deoarece este un mare luptător anticorupţie. Dar, atunci când provii dintr-un sistem care te-a obişnuit să primeşti de la buget, funcţii şi bani, cadouri maxime, nu poţi gândi altfel, decât că cineva ţi-e dator, bugetul, statul, privaţii statului, cetăţenii lui…
În 2003, în România s-au adoptat legi privind transparenţa legăturilor dintre afaceri şi politică. Ele nu au funcţionat niciodată pe fond. Niciodată. Declaraţiile de avere sunt o formalitate. Există vreun mare donator electoral cunoscut? Nu. Există ştiinţă de vreun contract preferenţial obţinut postelectoral? Public, nu.
Şi la urma urmei cum s-ar justifica aceşti bani daţi de la buget partidelor? A băga bani în maşinăria meşterului care o ia mereu de la capăt nu ar fi o prostie? Ce s-a ales de referendumul din 2009 în care s-au băgat bani? Nimic. Ce s-a ales de reforma electorală? Partidele acum sunt iar nemulţumite, după noile legi electorale adoptate recent. Acum vor uninominal pur, sur, totuna. Încă vorbesc la maximum, de schimbarea Constituţiei….Un calcul mic arată că nu sunt în stare să adune voturi pentru o moţiune.
Desigur că atunci când orice evoluţie normală este blocată (în România toate procesele sunt închise, de la flotă, la verificarea votului prezidenţial din 2009) , când eşti plătit de la buget de când te ştii, indiferent de performanţe, îţi dă mâna să faci tumbe. Precum consilierul prezidenţial Lăzăroiu – în ce hal am ajuns! – care spunea deunăzi, imperturbabil, că PDL ar putea forma o majoritate de guvernare cu partidul televiziunii de rigolă OTV.
Costurile neaplicării lustraţiei, ale tăcerii tuturor, ale permisivităţii sunt uriaşe. Deunăzi pensionarii rezervişti au ajuns să arunce cu file de dosar privind păcatele – cum e posibil să fim în NATO şi UE cu asemenea dubii?! – tinereţii preşedintelui.
Şeful FMI, Jeffrey Franks, a declarat pe 18 ianuarie, că marea dezamăgire după doi ani de împrumuturi uriaşe, pe care le vor plăti bugetele întreţinute de alţii, este că economia nu şi-a revenit.
Domnul Franks nu ştie nimic despre economia planificată, despre raportarea falsă a producţiilor record la porumb şi grâu şi despre cooperativa muncii în zadar. Înainte să aştepte ceva de la Emil Boc, un fost activist UASCR, trebuie să ştie că productivitatea muncii în domeniul ăsta politic însemna şi înseamnă să fii tare în clanţă şi să stai cu capul plecat şi cu servieta în mână până te remarcă vreun activist mai mare. Maşinile de propagandă nu au productivitate economică, pe scurt. Locuri de muncă? Astea sunt limbi străine pentru Emil Boc et comp. Ei nu au treabă cu exercitarea politicii ci cu funcţiile, cu congresele şi cu realegerile.
Noi toţi ştim toate aceste lucruri foarte bine. Sunt o a doua limbă naţională, limba de lemn a politicii fără rezultate, a minciunii, a întoarcerii capului de frică, de silă, a îndurării. Cum de aceşti experţi internaţionali au avut alte aşteptări? Măcar acum au învăţat şi ei ceva de la noi, ceva real, istoric şi plin de adevăr. Cum poţi să bagi bani cu nemiluita într-o maşinărie ruginită, din care singurul organ care mişcă e claxonul. Şi ăla îţi strigă în faţă, aşa neputincios cum e şi plin de datorii: ”Drepţi!”.
Poate nu ar fi o idee rea, de trezit maşinăria inutilă impozitarea funcţiei politice. Dacă politicienii ar fi nevoiţi să plătească – în bani, că în justiţie o încasează doar fraierii – pentru marele serviciu pe care ni-l fac aducând o ţară întreagă pe butuci, poate s-ar schimba ceva. Oricum, nici nu poate fi vorba de creştere economică, deoarece nu am avut investiţii, iar creditarea este blocată. Întrebarea este cine va acoperi pe termen lung datoriile, dacă se continuă cu politica de distrugere a meseriilor clasei de mijloc şi cu taxarea sărăciei extreme. Taxa pe fotoliul parlamentar!?
Pentru că împrumutul de la FMI, “centura de siguranţă” aşa cum este numit el de politicienii români nu are decât o singură funcţionalitate deocamdată. Nu a fost folosit creativ, pentru a înmulţi banii, ci la limită, pentru salarii şi pensii. Nu este “o centură” ci o burtieră pentru oameni politici fără condiţia fizică necesară postului. De aia, pentru ei, fac eforturi alţii.