O altă faţă a Europei
Victor Druţă
Pentru moldoveni integrarea europeană e un slogan incontestat. Nu vei găsi pe cineva care să critice în mod direct şi cu argumente ideea că Moldova trebuie să facă parte din Uniunea Europeană. Este evident pentru toată lumea că Europa ne va da drumuri mai bune, mâncare mai multă şi mai bună, şi în ultimă instanţă, bani mai mulţi în buzunare. Modul acesta materialist de a privi Europa nu e deloc condamnabil, ba chiar e foarte european. Numai că are neajunsul de a fi foarte limitat. Nu ne explică fenomenul european decât dintr-un unghi foarte îngust, acela al bunăstării.
Şi cum ziarele moldoveneşti nu au corespondenţi permanenţi în Occident (cred că pe directorii acestor ziare faptul nici nu îi prea interesează), care să scrie în cunoştinţă de cauză despre acesta, nu e de mirare că moldovenilor le scapă o sumedenie de nuanţe ale vieţii din aşa-zisele „ţări civilizate”.
Chiar şi moldovenii care deja se află în Occident rămân adeseori impasibili în faţa unor fenomene culturale şi istorice de o relevanţă deosebită, preocupaţi mai mult să-şi ocrotească „fiinţa naţională”, care se îmbracă de multe ori în costum naţional, se încalţă în opinci şi joacă cu foc bătute şi mărunţele. Această fiinţă naţională, care aparţine de fapt unor strămoşi medievali demult morţi, nu ştiu cât de mult poate să fie şi a noastră. Şi aşa se face că trecem indiferenţi pe lângă discuţiile despre eutanasie şi relativismul moral, nu ne este nici cald nici rece de la violentele proteste de stradă ale studenţilor, nu ne mişcă sinuciderea lui Mario Monicelli.
Iată de ce, pentru a face excepţie de la regulă, voi aborda un subiect care a suscitat în Italia ultimilor ani un interes deosebit. E vorba despre cazul Cesare Battisti. Dar pentru a vorbi despre Battisti urmează să fac mai întâi o introducere despre aşa-zişii „ani de plumb”. Expresia „ani de plumb” vine din filmul cu acelaşi nume al lui Margarette Von Trotta, ieşit în 1981, care vorbeşte despre o anumită perioadă din istoria Germaniei de Vest, caracterizată de terorism şi violenţe.
În Italia „anii de plumb” încep la finele anilor 70, cu tulburările studenţeşti ale anului 1968, care au bulversat de altfel întreaga Europă occidentală, şi se sfârşesc la începutul anilor 80. În aceşti ani lupta politică dintre dreapta şi stânga a cunoscut forme extreme din ambele părţi, un şir de omoruri şi atentate cu bombe au însângerat ţara. Numai în anul 1980 de exemplu au murit ucişi 125 de oameni, inclusiv 85 în atentatul cu bombă de la gara din Bologna.
Protagonişti ai acestor atentate erau membrii organizaţiilor extremiste fie de dreapta, fie de stânga. De stânga erau „Lotta continua”, „Movimento studentesco”, „Prima Linea”, „Brigate Rosse”, „Nuclei Armati Proletari”, „Proletari Armati per il Comunismo”. De dreapta erau „Nuclei Armati Rivoluzionari”, „Ordine Nero”, „Ordine Nuovo”, „Avanguardia Nazionale”. Cei de stânga luptau cu cei de dreapta, iar duşmanul comun era statul.
De aceea ciocnirile dintre extreme alternau cu atentate împotriva obiectivelor şi funcţionarilor de stat. Erau lovite gări, trenuri, bănci, funcţionari bancari, poliţişti, oameni politici. Jurnaliştii incomozi erau „gambizaţi”, adică împuşcaţi în picioare. în societate se instaura o climă de pericol şi nesiguranţă.
Participanţii la demonstraţii erau adeseori mascaţi şi înarmaţi cu răngi, chei franceze şi pistoale. Unul din cele mai dramatice şi răsunătoare evenimente ale „anilor de plumb” a fost răpirea de către Brigăzile Roşii a prim-ministrului Aldo Moro. În timpul răpirii din Via Fani din Roma teroriştii au exterminat excorta, Aldo Moro a fost executat mai târziu. Statul italian a reuşit foarte greu să potolească aceste violenţe. Au fost operate arestări masive, mulţi terorişti au fugit peste hotare. Unul din aceştia este şi Cesare Battisti. Membru al grupului „Proletari Armati per il Comunismo”, a fost învinuit de omorârea a patru oameni şi condamnat la închisoare pe viaţă. Arestat în 1979, evadează în 1981 şi fuge în Franţa. Unde, beneficiind de aşa-zisa doctrină Mitterrand, reuşeşte cu mici întreruperi să locuiască şi să se afirme ca scriitor, publicând un şir de romane poliţiste. Doctrina Mitterrand reprezintă o luare de poziţie verbală a fostului preşedinte francez, nereflectată în acte juridice, care a afirmat că Franţa nu va extrăda teroriştii care se făcuseră vinovaţi de crime cu caracter politic în alte ţări, mai ales în Italia. Mulţi din ei au rupt cu trecutul şi s-au integrat în societatea franceză, afirmase preşedintele francez, nu mai are rost să-i băgăm la închisoare.
Această luare de poziţie a fost susţinută de reprezentanţii stângii franceze şi de magistratura franceză. Nu de aceeaşi părere erau însă şi rudele, prietenii, copiii celor ucişi de terorişti, care au cerut să li se facă dreptate. Doctrina Mitterrand a fost abrogată de facto în 2002, când fu extrădat Italiei teroristul Paolo Persichetti, care devenise în Franţa profesor universitar. în 2004 a urmat autorizarea extrădării lui Cesare Battisti, în cadrul căreia Consiliul de Stat al Franţei a denunţat ca nevalabilă doctrina Mitterrand, urmată şi de o confirmare la CEDO.
Arestat la Paris în 2004, Battisti reuşeşte să fugă înainte de extrădare. În 2007 este arestat în Brazilia. Această ţară îi acordă în 2009 statutul de refugiat politic, care statut însă îi este contestat de către Tribunalul Federal Suprem al Braziliei. în ultimele ore ale mandatului său, la 31 decembrie 2010, preşedintele brazilian Lula a negat Italiei extrădarea lui Cesare Battisti. în ultimele săptămâni Italia discută cu aprindere gestul lui Lula, care îi jigneşte memoria şi demnitatea.
Şi noi, moldovenii, mă veţi întreba, ce legătură avem cu toate astea? Păi iată că avem. Pentru că trăim în Europa, pentru că vrem să ne integrăm în Europa. Cu cine ţinem? Cu Gabriel Garcia Marquez şi Bernard-Henri Lévy care au solidarizat cu Battisti? Ori cu rudele celor pe care Battisti i-a omorât: Antonio Santoro, Lino Sabbadin, Pierluigi Torregiani, Andrea Campagna? Şi de care parte a baricadei politice stăm? Da, e clar că atunci când ne referim la Moldova suntem aproape toţi de dreapta, anticomunişti convinşi. Dar aici, în această Europă a istoriei şi a nuanţelor, unde totul e mult mai complicat decât la noi, cu cine suntem? Şi ce facem cu costumul naţional şi opincile?
