Victor Druţă
„Europa a înţeles şi a recunoscut deschis – politica multiculturalismului a suferit eşec, ea contravine intereselor naţionale şi prezintă un pericol real pentru securitatea naţională a statelor. Ce au de spus în această privinţă elitele noastre care se jură că împărtăşesc valorile europene? Înţeleg ele oare că evoluţia noastră spre aceste valori este imposibilă fără recunoaşterea şi acceptarea de către minorităţile etnice a adevăratelor valori lingvistice, istorice, literare, ştiinţifice ş.a.m.d. ale populaţiei majoritare, valori care au fost, sunt şi vor fi cele româneşti?”
Acesta e un citat din C. Tănase, de la ziarul „Timpul” din Chişinău. Dar ce legătură are multiculturalismul, cu situaţia din Republica Moldova? După cum se ştie, multiculturalismul, apărut în SUA, a încercat să combată caracterul prea eurocentric al învăţământului, care neglija civilizaţiile orientale, vechi şi bogate; iar în Europa a însemnat o politică de acceptare şi respectare a culturilor pe care le reprezentau imigranţii, din an în an tot mai numeroşi. E un imperativ care, cu globalizarea în plină expansiune, rămâne în picioare. Dar aşa cum în Moldova majoritatea absolută a populaţiei este europeană, multiculturalismul nu ar trebui încă să ne intereseze. Pentru Moldova problema e alta. În URSS exista o naţiune care avea rusa ca limbă de comunicare. Celelalte limbi sovietice erau libere să se dezvolte şi să înflorească, dar sufereau naturala opresiune a rusei. După prăbuşirea URSS situaţia din fostele republici naţionale s-a răsturnat: limbile naţionale au căpătat statut de limbi de comunicare, rusa a rămas să fie limba unei minorităţi.
Asta oficial, pentru că în realitate oamenii au continuat să comunice ca şi mai înainte, din inerţie. În Republica Moldova, cu toate că instituţiile statului au făcut progrese foarte mari în introducerea limbii române în toate sferele vieţii publice, se mai poate întâmpla, în sfera comerţului, mai ales, ca să fii rugat să vorbeşti ruseşte. Nu e ceva deosebit de grav, cu timpul, şi cu nişte legi ceva mai drastice, lucrurile ar putea fi schimbate. Dar pentru că această situaţie când limba română este învinsă pe teren propriu nu-i place lui C. Tănase, dumnealui cheamă nejustificat în cauză problema multiculturalismului. Parcă zicând: iată, Europa renunţă la multiculturalism, e vremea să-i zdrobim şi noi pe ruşi. Pe când eşecul multiculturalismului e legat mai puţin de funcţionarea limbilor oficiale şi mai mult de „Londonistan”-uri, adică de acele enclave de regulă musulmane care, beneficiind de blândele legislaţii europene, re-creează pe pământ european nişte spaţii dominate de spiritul imutabil şi inconciliabil al coranului şi al celor mai primitive societăţi: poligamia, vălul şi burqa, mutilarea organelor genitale feminine, totalitarismul religios.
Europa s-a umplut de moschei şi, cu toate că europeanul e tolerant şi respectă toate religiile, vederea miilor de musulmani desculţi îngenuncheaţi cu faţa spre Mecca, îi dă impresia unei deplorabile retrogradări în trecutul întunecat. Actele de terorism înfăptuite la Londra de tineri musulmani născuţi pe sol britanic, participarea musulmanilor americani la atentatul din 11 septembrie 2001, nedorinţa musulmanilor de a-şi lăsa copiii să se integreze pe deplin în societăţile europene i-au făcut pe occidentali să pună la îndoială multiculturalismul. Oferi străinului democraţie şi libertate, iar străinul le foloseşte pentru a crea robie şi tiranie. Într-adevăr, cum poţi să accepţi ca tatăl să-şi omoare fiica numai de aceea că aceasta nu acceptă căsătoria cu un necunoscut din ţara de origine şi iubeşte un italian? Oricum, însă, în chestiunea integrării e importantă nu numai implicarea statului. Statul poate să interzică de exemplu vălul şi burqa în şcoli şi în locurile publice, aşa cum s-a făcut în Franţa. Statul poate să impună un examen de cunoaştere a limbii pentru primirea permisului de şedere de lungă durată, aşa cum face actualmente Italia. Dar statul nu te va putea niciodată integra până la urmă dacă nu va fi susţinut de autoritatea unui popor cult şi cu adevărat superior.
Aici în Italia mă îndeamnă să mă integrez nu atât statul italian, cât bunătatea şi gentileţea oamenilor, marii scriitori, marii cântăreţi, felurile de mâncare, vinurile bune, discuţiile intelectuale, inscripţiile de pe pereţi, înjurăturile, filmele, televiziunea – într-un cuvânt, atâtea lucruri care mă fac să zic: domnule, poporul ăsta merită tot respectul. Şi acum să ne întrebăm: pe rusul de la Chişinău, care până nu demult a fost reprezentantul naţiunii dominante, ce poate să-l facă să zică: domnule, moldovenii ăştia sunt un popor nemaipomenit, au o cultură extraordinară, sunt simpatici, plini de elan spiritual, luptători înnăscuţi, merită tot respectul, vreau să fac parte din societatea lor, din tot sufletul. Ce? Păi, nimic. Aproape nimic.
Dacă în vremurile sovietice am avut în ochii ruşilor o imagine pozitivă mai mult sau mai puţin, astăzi cred că am decăzut. Ca etnie suntem o mică parte dintr-un întreg, ca naţiune suntem nişte nerealizaţi, nişte rataţi. Cu toate că vorbim limba română, marii scriitori, pictori, artişti români nu vor fi niciodată ai noştri pe deplin, pentru că sunt din altă ţară. Pendulăm între unirea cu România şi independenţă şi nu ştim cum ne cheamă cu buletinul în mână. Vrem să creăm o societate în care să fim noi elementul dominant şi totodată continuăm să revendicăm, în cel mai absurd mod, acea Transnistrie care, în cazul integrării în Republica Moldova, ar răsturna brusc fragilul echilibru naţional din ţară în folosul ruşilor. Plus la asta, ne lamentăm zi de zi în ziare şi reviste, la radio şi la televiziune că am fost cuceriţi-colonizaţi-exploataţi-deznaţionalizaţi de ruşi, de bolşevicii ruşi, de imperialiştii ruşi, de călăii ruşi… O, de-aş fi rus, aş emigra naibii din Moldova pentru totdeauna! (Dar ca moldovean am rămas?)
Nu, nu vreau să zic că situaţia din Republica Moldova e disperată. Dacă ar fi disperată, ar fi cel puţin interesant! Situaţia nu e disperată, e pur şi simplu tristă. Cu atât mai mult că multiculturalismul, fie că e, fie că nu e, nu schimbă nimic în Moldova noastră. Nu vom reuşi să fim niciodată o naţiune puternică din care să curgă ca un şuvoi năvalnic, gâlgâind răsunător, muzica, poezia, râsul. Doar dacă poate am înţelege şi noi că „la vita è bella”. Şi să râdem ca un moldovean emigrat în Franţa care a postat pe un forum următoarele gânduri: «În emisiunea „L’ecole des fans” din Franţa, cu şi despre copii, emisiune condusă acum de celebrul om de televiziune Patrick Sebastien, o fetiţă de trei ani este întrebată abrupt: „Tu sais comment on fait les bebes?” adică „Tu ştii cum se fac copiii?” Iar răspunsul fetiţei a fost unul şi mai abrupt si fără nici un fel de complexe castratoare: „Oui, ont met la graine dans la… foufounette.” Adică „Da, se pune samânţa în… păsărică.” Bineînţeles, sala a fost pe jos de râs. Amintindu-mi de pudibonderia jenantă a autorităţilor moldoveneşti în legătură cu apariţia unei nevinovate cărţulii destinată educaţiei sexuale a copiilor, mă întreb care ar fi fost reacţia unei săli de spectacole din Chişinău, într-o situaţie similară?» …O, să râdem, fraţi basarabeni, să râdem, să alungăm tristeţea!.. La foufounette, ha-ha-ha…
