de Sorin Cehan
“Şi noi avem o cultură frumoasă. Şi noi avem tradiţii, chiar mult mai frumoase decât ale italienilor. Şi noi avem motive să fim mândri de ţara în care ne-am născut”, spune o româncă în vizită la o expoziţie de măşti româneşti de la Carnavalul de la Veneţia. “Sunt român şi sunt mândru de asta”, spune Rareş, adolescent român din Italia, care dă românilor următorul sfat: “Să nu vă fie ruşine de ceea ce sunteţi, de rădăcinile voastre, pentru că sunt o parte din voi şi reprezintă o bogăţie culturală de care trebuie să fiţi mândri!”.
România la Carnavalul de la Veneţia: "Avem tradiţii mai frumoase decât ale italienilor"
Videomesajul unui adolescent din Italia: “Mândru că sunt român”
Sunt doar două exemple, dintre cele mai recente, despre o atitudine foarte răspândită printre românii din Italia şi de aiurea: mândria, de neînţeles, de a fi român. Poţi fi mândru că eşti inteligent, curajos, puternic, frumos, că ai realizat tu ceva, nu că aparţii unui neam, între noi fie vorba, cu multe probleme nu numai de imagine, ci şi de substanţă.
Şi ce dacă sunt român? Sunt mai breaz ca alţii? Tradiţiile noastre sunt mai frumoase decât ale altora? Tradiţiile sunt atât de complexe încât din forma care a ajuns la noi, nu înţelegem nimic din ele. Tradiţiile noastre sunt mai tari decât ale italienilor? Sau decât ale papuaşilor din Noua Guinee? Ce înseamnă să mă mândresc că sunt român? Că cineva născut în aceeaşi arie geografică a inventat avionul cu reacţie sau insulina, sau chiar caloriferul din biroul directorului ICR, nu îmi adaugă şi nici nu îmi scade valoarea de care aş putea să fiu mândru.
Cât de mândri ar trebui să fie italienii, pe o scară a mândriei, dacă şi-ar calcula punctajul la inventatori, artişti, tradiţii? Englezii, francezii, ruşii? Albanezii pot fi şi ei mândri? Dacă toată lumea e mândră că e ce e, atunci ce valoare mai are acest sentiment care ar trebui să ierarhizeze? Sunt român, e un dat de fapt, dar nu pot fi mândru sau nemândru de asta. Mai degrabă e un complex de inferioritate, pe care unii încearcă să-l alunge prin sloganul “mândru că sunt român”.
Când se întâmplă ceva grav prin lume, prima grijă e să vedem dacă sunt victime români. Dacă sunt algerieni sau klingonieni, nu ne îngrijorăm prea mult. Să fie sănătoşi dacă au murit, români “de-ai noştri” să nu fie… Dacă tot e să analizăm ce înseamnă să fii român, şi trebuie să declarăm neapărat un sentiment, poate nu mândria este cel mai potrivit.
Un neam care se lasă condus de persoane mediocre, eufemistic vorbind, care îşi dis truge nu numai economia, ci chiar geografia, care e nevoit să fugă în lume cu milioanele, găsind adăpost prin străini, are multe cuvinte mai precise. Neamul românesc ar trebui să fie mândru de ce face, nu de simplul nume. Ne putem minţi în continuare şi chiar diversifica: mân dru că sunt Ion, mândru că sunt Vasile, mândră că sunt Marghioala Dulcineea Mercedesa. Mândria strigată din rărunchi, fără motiv, e chiar ruşinoasă.
