Lucifeanderul Unirii
Oana Iuraşcu
De Ziua Unirii, am rămas noi între noi, fără FMI, fără francezi, germani şi alte popoare prietene din UE, care în ultima vreme par că nu ne înţeleg.
Cum a fost la Sărbătoarea Unirii de la Iaşi? Aşa cum, dacă închidem ochii şi turnăm puţin vin pe plită, vorba lui Caragiale, lesne ne imaginăm c-a fost: un urlet şi-un scandal. A lipsit fumul de mici, din evocarea închipuită a scriitorului, aflat odinioară, departe de ţară, la Berlin. Nu a lipsit impersonatorul lui Moş Ion Roată, cu acelaşi bolovan legat în spate, nu au lipsit nici vorbele înalte despre trecutul mare, de care e clar că nu ne-nvrednicim. Nu a lipsit retorica omagiilor. Anul ăsta Cuza a devenit un fel de bancnotă de aplicat la butonieră, pe frunte, după caz. “Băsescu pentru noi este Cuza doi”, crede şi a mai şi zis ministrul de Externe, Baconschi Teodor.
Mulţimile însă au scăpat de sub control, spre diferenţă de desfăşurătorul obişnuit cu ţărani şi oameni ai muncii fericiţi, care se bagă, de sărbătorile legale şi de zilele de naştere ale scriitorilor naţionali. Cetăţenii nu s-au mai lăsat furaţi de show, la depunerea coroanelor de flori şi nu s-au mai îmbătat cu tămâia nostalgiei după înaintaşi.
Au acţionat, rupând lanţul cum s-ar spune prin mahalaua lăutărească evocată de Caragiale. Unul psihologic, acela de iubire, dintre şeful statului şi cetăţeni. Dacă în alţi ani, preşedintele în cămăşi cadrilate se arunca senin în mulţimi ca-n mare….. Acum, la Iaşi, a fost de-ajuns să apară, ca un vuiet compact de huiduieli, de câteva minute, să se declanşeze şi să-i acopere toate zisele. Întregul discurs a fost bruiat constant, aşa încât s-a înţeles foarte clar că reforma sănătăţii, a educaţiei de care se făcea vorbire, precum şi personajul istoric au probleme mari pe teren, în lumea reală. Au fost primiţi asemănător, cu huiduieli, şi doamna Udrea şi domnul Baconschi. Probabil înciudat că îmbrăţişarea mulţimilor nu e aşa călduroasă, şeful diplomaţiei s-a încăpăţânat să insiste asupra lui Cuza reîncarnat.
Cum vor dânşii. Aceşti oameni, care după şase ani de mandat, care, după doi, nu pot fi contrazişi. Dacă sunt contestaţi în stradă li se pare; sau cred că sunt lucraţi de mâna agenturilor. Agenturile pensionarilor. Agenturile PSD-ului.
Ce trist că funcţionarii îndelungaţi ai puterii au memoria scurtă. Foarte scurtă şi selectivă. De Cuza nici nu poate fi vorba zilele astea. Poate de Istrate Dabija voievod, al lui Eminescu…. Dar memoria recentă ar fi trebuit să tresară ca de un vis urât. Momentul huiduielilor de Ziua Unirii a semănat izbitor cu scena balconului, în care s-a distribuit singur tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Aceeaşi cadenţă a frazelor şi aceeaşi stupoare la declanşarea contestaţiilor. Cu mici diferenţe esenţiale. Unul ne mai dădea un leu, altul ia şi ultimul leu de la oameni. Unul a strigat “Alo!” mulţimilor, de parcă vorbea la telefon cu un subaltern în spasme. Altul nici nu s-a obosit să li se adreseze. În fond e vorba de aceeaşi izolare a celui care deţine puterea.
Ce e în neregulă cu acest tip de politicieni, cu predispoziţii dictatoriale? Nu sunt duri decât în limuzine şi nu concep că oamenii s-ar putea să nu îi placă după ce realmente îi duci de râpă? Din 15 august 2010, de când a fost ultima oară huiduit, şeful statului nu s-a mai adresat direct maselor. A evitat şi tradiţionalele urări cu sticla de şampanie în mână, de Anul Nou. S-a adresat acum, după isprăvi de nepovestit din epoca de aur Boc.
Publicul puţin entuziast a dat glas feed-back-ului real al reformelor draconice. Prudentă, Puterea s-a raportat artificial la cetăţeni, de doi ani, prin mass media, şi unele dintre acelea, trecute prin filtre de tip Rodica Culcer, o reformistă de la pensionul Ştefan Gheorghiu.
Pentru unii însă, Cuza e Cuza, aşa cum huiduielile au fost cât se poate de reale. Probabil vor continua, în forme diverse, din ce în ce mai tare, pe măsura realizărilor epocii Boc.
Întrebarea este ce fel de politicieni avem, cu asemenea ecart faţă de memoria colectivă: când cetăţenii te huiduie, nu îţi aminteşti de cine ar trebui să îţi aminteşti ci culmea, te autoproiectezi într-un fel de urmaş al lui Cuza?!
Un lucru e cert însă. Contestaţi, dictatorii sau autocraţii sunt muţi şi surzi la ceea ce văd cu ochiul liber. Şi continuă neabătut. Din limuzine, ca neînţeleşii. Aşa vor decurge următorii trei ani de mandat prezidenţial?
Din păcate providenţialii cărora istoria nu le-a dat dreptate nu sunt din aluatul marelui Cuza. Ci din stofa cazonă a mareşalului. “Popor ingrat”. Cam aşa a socotit Ion Antonescu la sfârşit, după uriaşele sale erori.
Dar pe atunci nu exista Internet, nu existau mass media, PR, ofiţeri de presă, omagianţi, intelectuali prea ocupaţi să mediteze asupra eticii. Toate aceste ziduri de apărăre i-au creat o etuvă protectoare şefului statului.
Domnul preşedinte a ieşit din ea pe 24 ianuarie, după şase ani de iluzii, fum şi propagandă.
