in

Jurnal de România (I). Pe viaţă şi pe moarte

Irena Cara

Eram în România, în timpul accidentelor cerebrale şi, ulterior, a morţii lui Florin Cioabă. Deja mă săturasem, după o săptămână, de telejurnale care vorbeau despre trei-subiecte-trei de dimineaţa până seara: principesa cocoşilor Irina – între noi fie spus, nici nu merită să fie numită principesa românilor, pentru că în timpul luptelor servea mâncare şi băutură mexicană, nu sarmale cu ţuică – , sosirea surpriză a lui Gerald Butler la nunta fratelui Mădălinei Ghenea, care n-a mai venit, şi copilul născut fără picioare şi o mână, căruia rudele sadice sau jurnaliştii în goană după imagini plângăcioase i-au dăruit şi o pereche de papuci.

Aşa că moartea autointitulatului rege al romilor a sosit exact ca cireaşa pe tort. Sinceră să fiu, nici nu prea am stat să ascult toate chestiile care se spuneau la televizor, nu sunt deloc sigură că ceea ce s-a vehiculat prin presă ar fi sută la sută adevărat. Dar am ajuns la concluzia că, în România, există profesia de inventator de zvonuri. Sau minciuni, spuneţi-le cum vreţi. Sunt “dottori” în invenţii şi ţânţari transformaţi în armăsari şi in sicrie normale la americani în sicrie cu aer condiţionat. Haideţi, mai, oameni buni, cât de tâmpit să fii, să crezi că cineva plăteşte curentul la un cadavru?! Nici măcar rromii ăia plini de bani!

Moartea în străinătate a lui Cioabă şi problema repatrierii lui – problemă reală sau inventată – au scos la iveală un subiect pe care noi, fraierii ăştia din străinătate, l-am discutat de multe ori: cadavrele românilor de prin morgile italiene, pentru care nu sunt bani pentru repatriere. Şi acum cer toţi bani statului român ca să-şi ducă morţii în România. În timpul vacanţei mele, am făcut vizită la cimitir.

L-am găsit extrem de schimbat faţă de ultima oară. Cerşetori la orice colţ, dar asta nu e o noutate. Ceea ce e nou e că cerşetorii îşi petrec timpul printre morminte cerşind şi făcând conversaţii la… telefonul mobil. Şi nu mă refer la ţigani şmecheri, ci la bătrâne îmbrobodite şi “românce adevărate”, cu părul alb pe sub basmaua neagră, săracele pensionare care transmit la telefon “azi am făcut doar atâta”. Vai, ce milă mi-a fost!

Altă noutate era că răsăriseră nişte vile! Da, aţi înţeles foarte bine, nu erau cavouri, ci vile în toată regula. Le mai lipsea doar piscina. Unele erau încă nelocuite, dar pe frontispiciul lor scria cu litere de-o şchioapă “Fam. Cutare” sau “Ing. Mândru”. Nu Cioabă, nu Faraoana, nu Regele romilor de pretutindeni. Sclipeau la soare geamurile lor curate, acoperişul de ţiglă, burlanele noi nouţe şi treptele de marmură neagră cu prispe şi băncuţe şi ghivece cu flori. Or fi având şi aer condiţionat, mai ştii?

În jurul lor, dezolare totală… O mizerie de nedescris, un coş de gunoi desfundat agăţat de un stâlp, care n-ar face faţă nici pe stradă, darmite într-un cimitir unde se aruncă tot timpul flori uscate, pet-uri goale şi resturi de lumânări, ca să nu mai spun de scheletele scoase din mormintele dărăpănate – am văzut eu cu ochii mei unul pe marginea aleii acum câţiva ani – ca să se facă loc la alţii. Eu nu am mai văzut alt coş de gunoi în tot sectorul ăla de cimitir. Şi oricum gunoiul numai la coşul ăla nu era aruncat!

Şi atunci am stat şi m-am întrebat: de ce?! De ce se cheltuie atâţia bani cu un om care a trecut pe lumea cealaltă? Un cavou superlux îl poate aduce în viaţă? Îi poate evita descompunerea? Îi mai poate creşte autostima, după moarte?

Sau e doar ambiţia prostească a celor care rămân în viaţă, care poate n-au nici după ce bea apă, dar se îndatorează ca să arate lumii că nu-şi îngroapă mortul oricum? Sau e prostia altora de a sta şi a bârfi cum îşi îngroapă unii morţii, cum şi-i ard, cum i-au îmbrăcat, ce inele nu i-au pus în sicriu, ce culoare are marmura crucii şi ce lenjerie avea văduva la înmormântare? „Familia regelui Cioabă a cheltuit PESTE 3000 DE EUR pentru acest sicriu!”

Şi mă întorc la cadavrele de prin morgile italiene. Ce rost are această ambiţie de a duce mortul în ţară? Ce rost are să laşi o familie cu datorii şi cu dureri de cap cauzate de problemele repatrierii? Şi staţi, că nu se termină aici. După tradiţiile religiei ortodoxe, se fac parastase peste parastase, tămâieri, pomeni şi alte chestii până, hăt, la şapte ani! Deci rudele mai au şi grija asta, pe lângă revizia la masina înmatriculată în România, să se întoarcă şi pentru parastas, că altfel îi vorbeşte lumea şi nu moare mortul de tot… Şi dacă recurenţele astea nu coincid, trebuie să-şi ia liber de două ori pe an. Şi asta înseamnă pierdere de bani. Bine, că unii au descoperit că pot face şi pomană prin ţări străine, în absenţa mortului, dar n-am înţeles de ce pomana ar merge, înmormântarea nu.

Să nu-mi spuneţi că e vorba de credinţă, pentru că eu chiar nu cred că asta e credinţa adevărată. Din câte am auzit eu, popa, chiar şi ăla ortodox, spune “din ţărână ne-am născut, în ţărână ne vom întoarce”. Niciunul nu specifică naţionalitatea ţărânei. Ce-are ţărâna italiană, e radioactivă?! Cea românească te conservă mai mult?

Am auzit nişte zvonuri , cică la Torino s-ar fi obţinut teren pentru un cimitir românesc. Vreau să văd dacă se va ocupa, pentru că “fie pâinea bună rea, cimitir în ţara mea” şi bla bla bla. Acum, fiecare să moară unde-i place mai mult, dar aş avea şi eu o rugăminte. Dacă tot vreţi să fiţi îngropaţi în România, începeţi să vă mai gândiţi şi la moarte şi puneţi-vă la ciorap şi nişte bani albi pentru zile negre. În fond, nu e nimeni obligat să vă plătească călătoriile pentru ambiţiile voastre.

Nici comunitatea şi nici guvernul, mai bine zis poporul român din România, Pentru că el plăteşte, nu Ponta, nu Băsescu, nu Iliescu şi cu atât mai puţin Crin. Pentru că nu v-au trimis ei pe aici, aţi venit pe cont propriu şi de bună voie. Pe cont propriu trebuie să vă şi întoarceţi. Şi românii nu-s ca romii. Ştiţi bine cât de greu scot ei 2 lei din buzunar ca să-şi ajute conaţionalul. Apoi, pentru restul tradiţiilor, staţi liniştiţi.

În jurul cimitirelor sunt nişte firme care oferă orice fel de serviciu contra cost: de la jelitul mortului, la tămâiere şi chiar şi la purtat doliu, în locul rudelor. Pe morţi îi vor mai invelesi la Sfinte Mării ţiganii cu chefurile şi grătarele lor printre morminte. Dar şi ei se vor opri la un moment dat. Aceleaşi buruieni vor năpădi mormântul ăla şi acelaşi praf se va alege de mort, pentru că e normal: morţii cu morţii, vii cu vii. Şi poate cei rămaşi în urmă nici n-au terminat de achitat datoriile şi nici nu-şi pot trăi viaţa cu banii pe care îi câştigă cu atâtea sacrificii.

Meditaţi, oameni, meditaţi…

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]

Ion Purice, șoferul devenit erou în Italia. Patronul: ”Peste 50 de jurnaliști îl așteaptă pentru a-l intervieva”

Ambasada României în Italia salută gestul cetăţeanului român Ion Purice