de Cornel Toma
Mi-e foarte greu să pricep rolul actual al Departamentului Românilor de Pretutindeni. Sau poate că diferenţa dintre ce ar trebui să fie şi o treabă făcută româneşte e prea mare ca să se mai priceapă ceva.
Recent, noua şefă a DRP, Natalia Intotero, a făcut un turneu prin Italia. Mi-am dat seama că e un om cu o inteligenţă peste cea a majorităţii colegilor ei din aparatul de stat. Acesta e un avantaj imens când trebuie să intri în contact cu veneticii postdecembrişti şi cu românii pe care istoria şi războaiele i-au lăsat după frontiere.
Însă eu nu cred că DRP-ul mai poate deveni funcţional, nici cu Superman la cârmă. Este o instituţie care ani de-a rândul s-a alterat până la a ajunge o anomalie la fel de mare emigraţia românească în sine.
Turnesolul acestei boli a ajuns chiar întâlnirea anuală a românilor de pretutindeni. Ceea ce trebuia să fie o întâlnire a asociaţiilor din întreaga lume, cu timpul a ajuns un fel de club privat pe bani publici, unde cine critică nu mai intră. Inutil să mai vorbim de bugetele derizorii pe care le-a avut DRP-ul şi pe ce s-au dus banii de-a lungul timpului. Metehne vechi
Vina e a Bucureştiului? Nu, nu e chiar aşa. DRP-ul a ajuns să ţină de monument al balcanismului şi din cauza asociaţiilor românilor din Occident. Pentru că numai cine a conservat în cap sechelele „pilelor” şi a „clientelismului” poate să mai ceară bani din România, atunci când, de fapt, au emigrat în ţări de sute de ori mai bogate.
Nu e totuna ca România să plătească o cârcă de cărţi pentru românii din Valea Timocului sau să plătească pentru o revistă în Italia. Adică presă „liberă” într-un stat de drept. Unde deja există presă de limba română de ani buni. Şi unde UE, acordă anual fonduri pentru integrare care depăşesc bugetul DRP până la sfârşitul următorului calendar maiaş.
O a doua vină este comună, asociaţii şi DRP deopotrivă. Mă refer la limba în care cele două părţi au ales să comunice. O bună parte dintre asociaţii vorbesc limba voluntariatului, a umilinţei care te învaţă să te vezi mic într-un Occident care nu seamnă cu România deloc. Şi vrei să dai o mână de ajutor românilor.
De partea cealaltă o mână de funcţionari care-ţi vorbesc de sus. Au salarii grase, se plimbă pe banii statului şi spun că nu au bani de dat. Condiţia „sine qua non” pe care o pun asociaţiilor este voluntariatul, iar dacă ceva iese bine, meritele rămân la DRP. Scânteile dintre cele două părţi sunt asigurate.
Obişnuinţa de a nu fi în stare
Ultima vină pe care vreau s-o ating e deja un clişeu. Statul român nu poate. Nu, nu e banc ce vreau să povestesc acum. În anul 2012, la 23 de ani de la căderea comunismului în România, la consulatul din cel mai cosmopolit oraş în Italiei, Milano, m-am izbit din nou de comunism. Mă refer la decizia de a scoate presa din sala unde a avut loc întâlnirea reprezentanţilor asociaţiilor cu funcţionarii statului român (?!?).
Adică există reguli conjunctural tâmpite, care trebuie respectate pentru ca să nu uităm că suntem tâmpiţi. Altă explicaţie nu există, că doar nu cred că se ascundea vreo furăciune acolo sau se discutau secrete de stat. Iniţial mi-a venit să râd şi să plec acasă. Mi-am spus însă că nu e cazul să fac pe orgoliosul, întrucât eram şi singurul reprezentant al presei. Mai era acolo vicepreşedinta unei asociaţii din Milano, dar ea a participat la ambele întâlniri. Şi la cea cu asociaţiile şi la cea ulterioară cu presa. Pentru că ea e şi corespondent de presă.
Pentru că numai o minte foarte încurcată poate considera că în comunităţile pe care românii le-au format în afara ţării, rolurile nu se întrepătrund. Că e vorba de şef de asociaţie, ziarist, zidar, inginer, profesor sau spălător de vase.
La revedere, pe data viitoare!
Asta arată o evidentă necunoaştere a situaţiilor din teren. Ce se face în acest caz? Funcţionarii DRP şi MAE vin în străinătate să constate problemele. De 20 ani. Şi de fiecare dată e la fel, iar problemele aceleaşi. Şi scenariul se repetă ca la proşti, pe banul public. Iar problemele nu se schimbă, ba mai primesc şi „injecţii” de balcanism.
Acum îmi explică şi mie cineva de ce ne trebuie un DRP să cărăm cărţi în Ţara Bârsei?
