de Victor Druţă
Există sumedenie de italieni care sunt foarte critici cu Mario Monti şi guvernul său. Manevrele financiare, politica reducerilor şi a economisirilor, duritatea gărzii financiare care-i scoate pe evazorii fiscali şi din gaură de şarpe… Desigur, lucrurile astea nu plac. Iar Monti şi "profesorii" săi sunt zugrăviţi ca o bandă de hoţi şi de cretini, care acţionează în numele puterii nemărginite a băncilor, a capitalului internaţional şi care cunosc prost problemele adevărate ale acestei ţări. Este ridiculizată mai ales Elsa Fornero, ministra care a îndrăznit să atace articolul 18 din statutul lucrătorilor, care împiedică orice concediere.
Ei bine, cu italienii care îl critică pe Monti şi cu imigranţii care le ţin isonul eu nu sunt de acord. Şi nu de aceea că m-aş pricepe foarte bine la economie, pentru că nu e aşa. Argumentele mele sunt de altă natură.
Îmi place omul Monti. Monti, aristocratul subţire care vorbeşte frumos, rar şi coerent, cu demnitate şi nobleţe. Care nu se sfieşte să repete un cuvânt abia pronunţat, dacă acel cuvânt adaugă un plus de claritate în discurs.
Din felul cum Mario Monti vorbeşte, se vede de departe că îşi cunoaşte meseria. Unul care nu se pricepe îţi aruncă fum în ochi, te ia cu amăgeli şi promisiuni, îţi strânge mâna cu afecţiune şi-ţi toarnă bancuri.
Monti nu face demagogia populistă a lui Berlusconi. Zâmbeşte discret, dar nu te trage de mânecă. Italia a răsuflat uşurată când s-a văzut reprezentată la forurile internaţionale de Mario Monti, şi nu de "balcanicul" şi histrionicul Berlusconi, cu glumele, gafele şi reputaţia lui dubioasă. Da, Monti i-a dat Italiei credibilitate.
Desigur, aceasta nu e decât o părere subiectivă a mea. Îl judeci pe un om nu numai după cum vorbeşte, dar mai ales după ceea ce face. Şi totuşi, pentru credibilitate, imaginea unei persoane este fundamentală.
Angelino Alfano nu mă va convinge niciodată, îmi pare un intrus în politică, şi asta numai de aceea că zâmbeşte uneori ca un şmecher de cartier; privindu-l, am totdeauna impresia că îşi dă aere, că se umflă în pene; nu pare să aibă în el ceva grav, care să tragă greu la cântar. Poate greşesc.
Massimo D'Alema nu-mi spune nimic, îmi pare inexpresiv ca o mască de faraon, cred că merită o "rottamazione".
Iar Pierluigi Bersani îmi dă teribila impresie de Vladimir Ilici Lenin reînviat! Îmi pare atât de bolşevic, că îmi trezeşte urâte amintiri din Uniunea Sovietică, portrete imense de scumpi conducători, rânduri interminabile la pâine şi la cârnaţi. Devenind prim-ministru, îmi dau frâu liber imaginaţiei, Bersani s-ar apuca imediat de naţionalizat fabricile şi pământurile capitaliştilor şi moşierilor, după care şi-ar aprinde o toscană şi s-ar aşeza alături de tovarăşul Stalin, şi acesta fumător, ca să discute despre ulterioara apărare a intereselor clasei muncitoare.
Din norul de fum al pipei lui Stalin şi toscanei lui Bersani iată că îşi face apariţia Susanna Camusso, urmată de o coloană de grevişti cu drapele şi lozinci roşii…
Doamne, cât de greu o suport pe această Susanna, şi cât de nesuferite mi-s grevele din transportul public! Şi tare mi-ar plăcea ca guvernul Monti să taie ca-n curechi în toate aceste privilegii şi cheltuieli inutile, care creează turme imense de paraziţi sociali, de la alde Fiorito şi Lusi până la beneficiarii atâtor servicii sociale gratuite şi până la emigranţii care sunt primiţi cu braţele deschise în această ţară, sunt hrăniţi şi îmbrăcaţi, iar apoi ajung să fure şi să violeze…
Opreşte-te, îmi zic, că deraezi în mod lamentabil spre dreapta. Şi într-adevăr, ar fi momentul potrivit ca cititorul să mă întrebe:
– Bine, bine, dar mătăluţă eşti de dreapta ori de stânga?
– Păi nu ştiu, mă gândesc şi eu.
– Ia nu te mai gândi atâta, spune imediat cu cine eşti, cu Barack Obama ori cu Mitt Romney?
– Cu Obama, cu Obama, că Romney e un mormon fundamentalist şi reacţionar.
– Lasă fundamentalismul în pace, că nu e esenţial. Problema e foarte simplă: stânga, Obama deci, vrea mai mult stat, mai multă asistenţă socială şi prin urmare mai multe impozite pe capul cetăţeanului. Dreapta lui Romney vrea mai puţin stat şi mai puţine impozite. Tu deci cu cine eşti?
– Eu sunt în mare parte darwinist şi mi-ar plăcea ca în lupta socială să învingă cel mai puternic, dar ia seama că actualmente statele protejează proprietatea privată, iar odată cu proprietatea sunt protejate şi poziţiile privilegiate ale celor care au această proprietate. Sunt oare întotdeauna bogătaşii şi indivizii cei mai puternici, care mişcă înainte progresul speciei? Nu e numaidecât!
De aceea cred că redistribuirea marilor patrimonii e o idee bună. În felul acesta li se dau mai multe şanse tipilor viguroşi din păturile inferioare. Dar asta nu înseamnă că ăştia trebuie hrăniţi şi îmbrăcaţi pe gratis. Urăsc pomenile! Şi nu dau nimic la cerşetori! Vezi? Sunt foarte de dreapta. Îmi vine a râde de bocetele de-asupra coşului de consum pe care le fac italienii! E suficient să dea la o parte toate porcăriile pe care le mănâncă, salamuri, dulciuri etc. şi să renunţe la fleacuri fel de fel care ajung în scurt timp după cumpărare la gunoi, ca să evite efectele negative ale crizei. Şi să devină şi mai sănătoşi… Cu toate acestea, eu ţin cu stânga.
– A, felicitări, eşti de dreapta dar ţii cu stânga, vrei deci mai mult stat şi mai multe impozite.
– Ba vreau mai puţină religie şi mai multă ştiinţă, mai puţin Vatican şi mai multă libertate. Mai multă cultură, domnul meu, iar la stânga cultura e mai multă. Romney va micşora taxele, iar mai apoi va declanşa un alt război absurd pentru măreţia Americii, care război tot din taxe va trebui să fie plătit.
– Şi Monti e de dreapta, de ce îţi place atunci? E chiar şi un pic catolic, cultivă o bună relaţie cu Papa. Ori poate că îţi place anume pentru că e un antipod al lui Vendola şi Di Pietro, al lui Grillo şi Camusso…
– Ia mai lasă-mă în pace, că m-ai încurcat cu întrebările tale. Să mai spună şi ceilalţi cititori, cu cine ţin ei şi de ce, cu dreapta ori cu stânga…
Victor Druţă
