Prima mea ieşire din ţară a fost în Ungaria, la un festival de teatru. Nu se plimba lumea aşa de des pe atunci, biletele de avion erau scumpe şi încă nu apăruseră companiile low cost. Îmi amintesc că cei din Ungaria erau oameni foarte faini, la fel ca şi cei din Spania, de la Girona, unde am fost anul următor. Erau mult mai puţini români în străinătate pe vremurile acelea, iar întâlnirea cu ei era de fiecare dată plăcută, mai ales în mediile artistice. După care ceva s-a schimbat, am simţit-o pe pielea mea.
Românii au început să fugă de ai lor
Undeva prin 2002 am ajuns în Austria, tot ca actriţă a teatrului Ludic din Iaşi. După mai multe opriri, am ajuns în Viena, la invitaţia consulatului. Urma să avem un spectacol acolo. Prima ieşire în oraş, primul şoc. La un stand de ziare am întâlnit două cupluri care vorbeau română. Bucuroşi, i-am abordat ca să îi invităm la piesa noastră. Oamenii au făcut ochii mari când ne-au auzit şi au luat-o repede din loc, fără să răspundă. “Poate au crezut că vrem să îi buzunărim”, a zis un glumeţ din grupul nostru. Pe atunci nu am înţeles.
După intrarea noastră în UE au început şi necazurile.
Românii făceau vrute şi nevrute peste tot pe unde ajungeau. Totul a culminat cu cazul Mailat (foto), românul care a ucis o femeie în Italia. Ai noştri nu erau nici pe departe frecventabili. De atunci percepţiile s-au mai schimbat puţin, iar străinii au ajuns să ne privească ceva mai îngăduitor cu timpul. Nu şi noi. Noi îi privim pe conaţionali ca pe posibili infractori. În plus, mulţi dintre români se simt ca şi cum ar purta o etichetă invizibilă pe frunte. “Hoţ”, “violator”, “prostituată”. Ceea ce, probabil, a dus la o scădere dramatică a încrederii în noi ca popor. Nu întâmplător auzi: “ca la noi la nimenea”. Sau “numai la noi e posibil aşa ceva.” Ceva rău, evident.
Suntem un fel de buric al pământului, dar pe invers.
Un sociolog ar avea o explicaţie, poate. Eu, ca simplu cetăţean m-am surprins pe mine vorbindu-mi de rău ţara. Eram în Lisabona, cu un ghid care vorbea cu emoţie despre vremurile grele prin care trecuse ţara sa. O criză asemănătoare cu a noastră, cam în aceaşi perioadă. Şi guvernanţii lor luaseră măsuri dezastruoase, tinerii plecaseră în număr mare peste hotare, oamenii erau deprimaţi de starea economică proastă. Mi-a povestit de un concert pe care îl ţinuse celebra Mariza în acea perioadă, în care artista plângea alături de cei din public din cauza greutăţilor prin care trecea ţara ei. În paralel, eu i-am făcut omului o radiografie sumbră a ţării mele: turism la pământ, infrastructură varză, oameni debusolaţi şi înstrăinaţi unii de alţii. Omul mă privea mirat, cumva compătimitor. Ei, na, chiar aşa rău e?
Când vorbesc cu străinii despre ţara lor, mulţi dintre români se plâng.
“Avem o ţară frumoasă dar nu avem drumuri”. “Avem atâtea bogăţii, dar guvernanţii sunt tâmpiţi”. “Avem multe locuri de vizitat dar ai noştri nu ştiu să facă turism.” Totul e construit în jurul lui “dar”. Dacă îi întrebi pe străini, ei sunt entuziasmaţi de Dracula. Noi îl urâm că e kitschios şi că ne strică imaginea. Ei vor în deltă, noi ne temem de ţânţari. De afară Palatul Parlamentului, Centrul Vechi şi clădirile istorice sunt de neratat. Pentru noi Palatul Parlamentului e o ruşine şi atât, clădirile vechi sunt doar nişte case cu bulină, care stau să cadă iar centrul vechi, o adunătură de beţivi şi de patroni de cârciumi care abia aşteaptă să ne jecmănească.
Mai e mult de lucru
Poate e o etapă, oarecum firească. Deschiderea graniţelor ne-a adus şi bune şi rele. Fie că ieşim din ţară sau nu, am avea de lucrat mult la încrederea în sine, probabil cheia problemei. După ani de negare şi cârcotit, sigur nu vom ajunge să credem despre noi că suntem buricul pământului, dar în sens pozitiv. Şi ştii ce? Chiar nu cred că ne trebuie asta. O primă idee ar fi să nu ne mai comparăm cu alţii (mai ales cu bulgarii, da?). Şi să ne vedem de treabă. Aşa, în ritmul nostru.
