Cum e „Timpul” în Moldova
Victor Druţă
După alegerea guvernului, Republica Moldova a căzut într-o amorţeală anostă. Dacă până la crearea alianţei de guvernare subiectele în discuţie erau constituite de variatele presupuneri despre cine cu cine se va alia şi cine pe cine îl va trăda, acum, când Lupu nu a trădat, jurnaliştilor moldoveni de la „Timpul” parcă le-a pierit inspiraţia şi nu mai au despre ce scrie. Dar aşa cum coloanele ziarului urmează oricum să fie umplute, sunt inventate modalităţi noi de batere a apei în piuă.
George Damian scrie un articol „Centurionul şi poporul român” în care povesteşte subiectul unui film englezesc. Apoi i se dă cuvântul bătrânului profesor Pâslaru ca să vorbească de exemplu despre pedagogie şi educaţie. Şi acesta o începe de departe: oameni buni, educaţia există de când lumea şi e foarte, foarte importantă. Fără educaţie nu există persoană umană…
Între timp coloana se umple. Temele vechi, ale memoriei istorice, ale identităţii naţionale ca umplutură sunt bune întotdeauna; le poţi întoarce pe dos şi pe faţă, iar forumiştii le primesc cu entuziasm, îşi dau cu părerea, căci în această materie sunt toţi experţi. Şi Constantin Tănase le manipulează cu dibăcie, iar când se epuizează şi acestea, mai născoceşte din fugă fabule cu morală transparentă despre Furnica care munceşte din greu toată vara în arşiţă, dar în zadar, în toamnă nu-i iese nimic; drept care se duce în Italia, divorţează de Greiere, se mărită cu un grec (?) bogat…
Ei bine, dar despre ce să scrii într-o ţară mică şi săracă? Beţia e un viciu din ce în ce mai ameninţător. Popii îs lacomi. Ţăranul e neajutorat. Preţurile cresc. Păi tocmai aceste preţuri în primul rând urmează să fie analizate. Aş prefera mai degrabă să citesc nişte materiale pe teme economice decât despre condamnarea crimelor comunismului; cu acelaşi succes poţi condamna sclavagismul din Grecia Antică.
Şi îmi dau seama că pentru a face un jurnalism de calitate nu trebuie să ai nici bani foarte mulţi, nici o ţară mare şi plină de scandaluri răsunătoare cum e Italia, trebuie doar să fii cinstit cu tine însuţi, renunţând la romantismul păgubos şi donchisciotist al ideilor, trebuie să scrii despre oameni construind pas cu pas un viitor demn.
Şi totuşi. Unele materiale parcă ţi-ar aprinde speranţa. „Timpul” publică un articol despre o fată (frumoasă!) din Durleşti, Diana Crudu, cu liceu, două facultăţi, masterat făcute în România, care se întoarce la baştină pentru ca să se consacre agriculturii. O agricultură modernă, gestionată după toate regulile businessului. Bravo, bravo, scriu forumiştii şi odată cu ei mă bucur sincer şi eu. Nu pentru mult timp, însă. Căci ajung să citesc comentariile câtorva locuitori chiar din Durleşti, care pe fata cu pricina, şi mai ales pe taică-său îi cunosc foarte bine. Primarul Nicolae Crudu ar fi făcut afaceri dubioase la Durleşti, îngrijindu-se mai mult de propriile buzunare decât de sat şi nevoile lui. Şi atunci nu mai ştii pe cine să crezi.
Vasile Ernu, un basarabean care a scris o serie de cărţi interesante despre soarta intelectualului în URSS şi despre cum i se arată fostului intelectual sovietic România şi Occidentul, publică uneori în „Timpul” articole care sunt contestate cu putere de o anumită categorie de cititori. E vorba despre tinerii neofiţi ai democraţiei occidentale care urăsc comunismul şi pe ruşi cu toate fibrele sufletului lor zvăpăiat şi imatur. Pentru aceştia Ernu, dacă şi-a permis să laude anumite aspecte curioase ale vechii societăţi comuniste, nu e decât un vândut şi un kaghebist.
În unul din numerele recente ale ziarului, Kagheb-ernu, căci aşa e poreclit, a publicat un articol despre situaţia gravă în sistemul românesc de ocrotire a sănătăţii, care se confruntă cu un exod masiv al medicilor. Ei bine, acest articol care doar constată o problemă, e privit de durii şi purii de mai sus ca un mare afront adus României, ca un act de trădare al lui Ernu însuşi faţă de ţara care l-a primit la sânul ei. Jos cu Ernu, vivat România Mare, ţipă aceştia. Pe cand eu, din contra, aş vrea să-i laud pe cei de la „Timpul” că îl publică pe Vasile Ernu.
Deci, ziarul nu e rău chiar în măsura în care îl critic eu. Şi rămâne un punct de referinţă al moldovenilor din diaspora care îl citesc şi îl comentează. Tocmai de aceea, în loc de poveşti de adormit copiii ar urma să vorbească mai mult despre viaţa, cultura, problemele Europei. Credeam mai înainte că o ţară mică şi săracă nu poate să aibă o presă bună. Dar anume pentru că bunul mers al lucrurilor depinde foarte mult de bani şi pentru că banii uneori îi găseşti şi în mijlocul drumului, am totuşi speranţa că Republica Moldova şi presa ei vor reuşi cu timpul să fie două afaceri de succes.