Ruxandra Drăgoescu
De două luni nu mai mergeam cu metroul. Aglomerația aia pestriță, cu un iz sordid, mizeria umană, îmi lipseau. Căci mizeria îmi aminteşte că sunt om, că exist. Ordinea căutată cu tot dinadinsul e doar o dorință de a camufla realitatea.
Am coborât împreună cu oameni de toate culorile. Sunt atât de obişnuită să văd turişti blonzi dezorientați, țigani, napoletani negri ca tuciul cu mers şi gesturi vulgare, studente ce par speriate, curve şi bărbați cu diplomat, că nu mă miră nimic. M-am obişnuit până şi cu mirosul. Mirosul din subteranul gării Garibaldi din Napoli e asemănător cu cel al unui mormânt din neolitic: un melanj de umezeală, mucegai şi moarte.
Peronul, plin ca de obicei. Cele două bănci umplute până la refuz. Singura posibilitate e aşteptarea în picioare. Trenul întârzia. Mi-am dat seama că ceva îmi lipsea. Ceva, sau cineva?Imi lipsea o privire blândă multiplicată cu trei, ca într-un joc cu oglinzi. A unui om şi al câinilor săi. Căci patru luni de zile am luat trenul la aceeaşi oră şi des am întâlnit privirea unui om cu ochi trişti albaştri, care întindea pe o bucată de cearceaf o farfuriuță cu mâncare de câini, o alta de apă, o alta pentru monede. O femelă de câine lup cu puii ei dormeau alături de cearceaf, nederanjați de zgomotul şinelor.
Proprietarul câinilor părea curat şi privirea sa era blajină, însă nu credeam că e român. Avea ,după mine, între cinzeci şi şaizeci de ani.Da, îmi părea fratele geamăn al celui care acum zece ani cerşea la stația de metrou de la Romană cu o bucată de carton pe care scria că e fost regizor. Însă acela duhnea a alcool şi a urină.
Cred că e polonez, mi-am zis. Sau ceh. Ce să caute un român, cum să devină cerşetor la Napoli ? şi apoi, ce sens are ? de ce să devii cerşetor în Italia ? nu e mai bine să fii cerşetor în țara ta ? evident, mă înşelam. In primul rând, pentru că era român.
Intr-o zi l-am găsit în compartiment, cu un alt bărbat, care avea la picioare un câine. Omul meu avea puiul de lup, ce acum crescuse, în brațe, şi îl mângâia cu gesturi calme. La un moment dat, a deschis gura şi a vorbit în româneşte. Eu am rămas pe gânduri, aş fi vrut să îi iau un interviu. Să îmi satur curiozitatea egoistă: cum ajungi cerşetor în altă țară?
Trebuia să cobor, aşa că nu am făcut nimic. Şi mi-am răspuns singură. Cum ziceam, m-am înşelat . Pentru că oricine poate deveni un cerşetor. Şi atunci, de ce să acceptăm să fim cerşetori în Italia? Imi vine să râd de naivitatea întrebării mele. Ca să răspund, trebuie mai întâi să clarific de ce plecăm. De sărăcie ? Nu. Chiar şi cel mai rău dintre noi pleacă în căutarea fericirii. Fericirea care poate fi un vis, o dorință de iubire, de bani, de linişte. Plecăm ca să fugim, de fapt. Ok, şi nu ştim că viața e o probabilitate determinată de mai mulți factori? Nu ştim că probabilitatea de a găsi fericirea e infimă? Că foarte puțini dintre noi găsesc ceea ce au căutat?
Mi-am amintit de povestea unor țigănci care cerşesc la Pozzuoli la semafor cu copiii în brațe şi care se îmbracă însă bine când se duc acasă cu avionul, se umplu cu aur, fiindcă ele zic acasă că au magazin în Italia. Eu însămi am oroare când mă întorc acasă, mă enervează să dau explicații cu privire la alegerile din viața mea. Nu îmi place să dau ochii cu trecutul, pentru că cel mai rău e să recunoşti că nu ți-ai împlinit visele. Cel mai dureros moment e atunci când vezi mila din ochii rudelor tale. Evident că de obicei rudele echivalează reuşita cu banii. Acasă, percepția e denaturată. Străinătatea nu e înțeleasă.
Şi atunci poate că e mai bine să rămâi cerşetor în Italia. E uşor să fii îngenuncheat într-o țară străină. Probabil că ai fost îngenuncheat o viață şi în țara ta. Dar e mai greu de suportat ideea în țara ta. Printre străini, nu trebuie să priveşti pe nimeni în ochi, să te simți umilit. Nu eşti de fapt un cerşetor. Eşti “un barbone”, salvezi câini, iar privirea animalelor nu te judecă. Nu, ele te privesc cu recunoştință. Te acceptă aşa cum eşti, fără a fi nevoie de a demonstra că eşti cineva.
