Centrele comunitare: Statul român simulează pe bani grei ajutorarea diasporei

Cântarea României, festivalul de la orașe și sate, se mută în diaspora. În acest scop, guvernul României înființează căminele culturale. În lege se numesc „centre comunitare ”, dar având în vedere destinația lor, mai potrivit ar fi cămine culturale, destinația lor fiind de locație pentru „proiecte și programe cu caracter cultural, educativ, artistic în scopul promovării realităților istorice, a tradițiilor, a obiceiurilor, valorilor naționale și a identității lingvistice.” Limba de lemn în care este formulată legea nu dă multe speranțe.

Legea centrelor comunitare în străinătate fusese semnată de Klaus Iohannis în urmă cu un an, dar a rămas în sertar până ieri, când guvernul a adoptat o hotărâre de modificare la această lege. Nu înseamnă că va fi și aplicată, hotărârea de guvern va trebui aprobată de Parlament, apoi urmează promulgarea la Cotroceni, și încet, încet ne apropiem de următoarea perioadă electorală când va fi numai potrivit să se detoneze bomba cu bani. Pentru că de mulți bani este vorba, de chirii și salarii la nivelul țărilor gazdă, de posturi comode pentru clienții puterii de la București, de proiecte pe cât de costisitoare, pe atât de inutile.

Modificările aduse legii nu fac decât să ne sporească perplexitatea.

De exemplu se mimează voința comunității: „Procedura de înființare a centrelor va fi inițiată ca urmare a solicitării adresate misiunilor diplomatice din statele de reședință sau Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, semnată de cel puțin o treime dintr-un minimum de 5.000 de cetățeni înregistrați la misiunile diplomatice”

La nicio misiune diplomatică nu este înregistrată vreo persoană, pentru simplul fapt că nu există un registru, catalog, tabel sau bază de date, orice nume ar avea, pentru înregistrare. Sunt înregistrați, dar la Oficiul Pașapoarte, nu la „misiuni”, cei cu Pașaport CRDS, cetățean român cu domiciliul în străinătate.

Deci prima condiție e să fie 5.000 de cetățeni înregistrați la o singură misiune diplomatică, DIN CARE o treime, adică minim 1667 de înscriși să semneze solicitarea de înființare. Cine inițiază lista cu semnături? Ambasada? Obligatoriu, dacă trebuie verificată apartenența la mulțimea celor înscriși.

Va fi nevoie de înregistrarea românilor din diaspora, sub acest pretext. Aplicarea legii depinde deci de subiectivismul celor care semnează sau nu, dacă nu semnează, adio centre comunitare. Dar miza e mare, banii sunt frumoși, acuși se pornește „Marea Înregistrare” a diasporei, cu numărul de celular și eventual,de la pantofi, oricum, cât mai complete.

Din câte ne amintim, legea votului prin corespondență a pornit la fel și a sfârșit rău, într-un săculeț cu câteva mii de plicuri, față de milioanele de potențiali interesați.

Să spunem că la Ambasadele mari se sună goarna, se mobilizează asociațiile prietene, sindicatele prietene, râul, ramul, și se completează lista celor 5.000 de înscriși, din care 1700 vor fi atât de interesați de aceste centre încât vor semna.

Să spunem că avem SEMNĂTURILE. Ce urmează? Stați liniștiți, preluăm noi totul, de la București. Exact așa spune legea modificată, ca să nu fie dubii: Ulterior, înființarea centrelor va reveni Ministerului pentru Românii de Pretutindeni (MRP), cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe (MAE).

Logic, aceste centre vor fi înființate unde sunt comunități mari, numai acolo se pot strânge 5.000 de înscriși la consulat. Logic, dar nu pentru această lege:  „MRP și MAE propun zonele și numărul de centre comunitare care pot fi înființate în funcție de următorii factori: distanța mare față de misiuni diplomatice, oficii consulare, ori institute culturale românești care îngreunează accesul comunității la o prezență instituțională românească, numărul de cetățeni români din regiunea în care va funcționa centrul comunitar românesc”.

Deci, MRP și MAE propun zona centrului comunitar, care ar trebui să fie departe de misiunea diplomatică, în zone fără prezență instituțională românească. Semnăturile vor fi și mai greu de obținut.

Dar dacă se face ca la ultimele alegeri, așa cum partidele au strâns sute de mii de semnături din vârful pixului, se vor putea strânge și cele 1700 de semnături pentru centrele comunitare.

„Statul român va pune la dispoziția fiecărui centru comunitar un sediu în care să-și desfășoare activitatea”, mai spune legea, deci un posibil motor al afacerii va fi chiria, comisionul, cheltuielile de amenajare, vor fi afaceri înfloritoare.

Alți bani vor fi acordați pentru funcționare: Centrele comunitare vor beneficia de sprijin financiar sau material pentru desfășurarea acțiunilor, pentru achiziționarea și distribuirea de manuale, cărți de specialitate, cărți de lectură, pentru desfășurarea unor cursuri educaționale în limba română, organizarea de evenimente cu caracter artistic, religios, sportiv, etc.

După bani, funcțiile. „Statul de funcții, încadrarea posturilor în structura organizatorică și regulamentul de organizare intern va fi aprobat prin ordin al ministrului pentru românii de pretutindeni.”

Șeful centrului este trimis de la București: „Directorul centrului provine din rândul MRP, iar restul personalului poate fi contractat de pe plan local, din rândul comunității românești, cu respectarea legislației statului de reședință.” Deja unii își fac bagajele, după ce și-au ales, la masa negocierilor, comunitatea peste care să fie șefi.

Perspectiva unui post într-un centru comunitar va legumiza complet mediul asociativ, pornindu-se o cursă de acaparare a bunăvoinței ambasadei, a consulatelor, a celor care au în vârful pixului posibilitatea de a acorda o funcție. Slugărnicia, lingușeala, supunerea oarbă, vor fi calități de bază în fișa postului.

După toată aceste preliminarii, cu potențial de a dura ani de zile, finalul drumului până la tăierea panglicii unui astfel de centru este apoteotic: „Înființarea și desființarea centrelor comunitare românești în străinătate, structura organizatorică, regimul de finanțare și numărul de posturi vor fi aprobate prin hotărâre de guvern.” Din nou hotărâre de Guvern, care urmează să fie aprobată în Parlament.

Cămine culturale

Dar de ce ne chinuim atât să înființăm aceste centre? Vor face exact același lucru pe care se chinuie acum asociații mai mari sau mai mici: „organizarea de proiecte și programe cu caracter cultural, educativ, artistic în scopul promovării realităților istorice, a tradițiilor, a obiceiurilor, valorilor naționale și a identității lingvistice.”

În contextul dezbaterii aprinse din România, referitoare la dilatarea monstruoasă a serviciilor secrete în societate, este mai mult decât probabil ca serviciile să fie interesate de diaspora și nu doar șefii, ci și angajații din comunitate să se ocupe cu turnătorii.

Aceste centre ar putea, dimpotrivă, să facă ce nu fac foarte des ambasadele și consulatele: să îi apere pe românii din străinătate exploatați, abuzați, supuși discriminărilor, din ce în ce mai mulți. Dacă statul român nu se poate implica, pentru a nu încălca Convenția de la Viena, un astfel de centru ar putea să se implice.

Resursele, în loc să le irosească pe spectacole de tristă amintire de tip „Cântarea României” și ”Tezaur Folcloric”, le pot folosi în sprijinul celor care au într-adevăr nevoie.

Sorin Cehan