de Costel Petre
În anul 1886, când sociologul şi politicianul român marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea (pe numele său de naştere Solomon Katz, născut într-o familie de evrei ucrainieni lângă Dnipropetrovsk), publica articolul "Ce vor socialiştii români?", nimeni nu se gândea vreodată că azi, la 130 de ani după publicare, obiectivele politice ale socialiştilor români definite de celebrul autor la acel moment sa fie puse încă sub semnul întrebarii de nimeni alţii decât chiar de urmaşii gândirii politice de stânga din România. Pentru că iată, ne aflăm în anul 2011 şi reprezentanţii curentului socialist din ţara noastră natală încă ne oferă suficiente elemente de îngrijorare, atât cu privire la direcţia în care doresc să se indrepte din punct de politic, cât şi la drumul pe care vor să ducă România din punct de vedere economic şi la tipul de relaţie pe care vor să o stabilească între stat şi cetătean din punct de vedere social.
La vremea apariţiei, "Ce vor socialiştii români?" a reprezentat un document revoluţionar, care încerca să apropie România de curentele democratice ale epocii şi care a avut o contribuiţie importantă la dezvoltarea gandirii politice româneşti. Evoluţia curentului politic de stânga în România, începând cu poporanismul al cărui corifeu a fost Dobrogeanu-Gherea, influenţată major şi de miscările politice ruseşti, avea în cele din urmă sa dea naştere unor strategii politice care urmau să fie îmbrăţişate şi de mişcări opuse socialismului, dar care au realizat destul de repede importanţa apropierii de clasele sărace şi numeroase pentru câştigarea alegerilor viitoare.
Încet, încet, tot spectrul politic românesc avea la baza cam aceeasi atitudine faţă de electorat, de lăudare a însuşirilor deosebite ale poporului român sărac, în numele căruia se cereau fapte glorioase. Toata lumea se aştepta ca acceste fapte să fie săvârşite de aceiasi români săraci, iar ei nu au dezamagit pe nimeni, plătind cu sânge şi independenţa României la 1877, şi drepturile ţăranilor la 1907, şi naşterea României Mari la 1918.
Fără să fie socialist, naţionalistul Iuliu Maniu avea să îmbrăţiseze cauza ţăranului român la fel ca si Dobrogeanu-Gherea şi să formeze alături de agrarianul Ion Mihalache Partidul Naţional Tăranesc. Iar naţionalismul liberalilor avea să facă loc fostului socialist Vasile Morţun care, odată înscris în acest partid al capitaliştilor, va milita pentru deschiderea porţilor politice liberale pentru muncitori, victime pană mai ieri ale unei exploatări capitaliste nemiloase. În forma sa extremă, naţionalismul românesc avea să stea şi la baza doctrinei Mişcării Legionare, care din prea multă dragoste pentru poporul român avea să pună pistolul la tâmpla unor oameni de o incontestabilă valoare pentru ţara pe care legionarii şi-o doreau "ca soarele de pe cer".
Mai târziu, sub îndrumarea comuniştilor ruşi şi tot în numele poporului, celor săraci li s-a promis bogaţia celor avuţi, împarţită cu forţa. Violenţa devenea cuvântul cheie al ideilor politice, în umele poporului săvârşindu-se îngrozitoare crime. 40 de ani, activiştii comunişti s-au obisnuit să vorbească şi să hotarască în numele poporului care nu înţelegea de ce bunăstarea promisă se îndepărta din ce în ce mai mult în loc sa se apropie.
Noua clasă de slujitori ai poporului formată la şcolile de îndoctrinare şi hrănită din magazine speciale ştia foarte bine să pună pumnul în gura eroilor muncii socialiste cărora li se dădea pâine pe cartelă şi căldură cu minutul. Acesta era "binele" comunismului pe care unii dintre români au început să îl regrete astăzi, aduşi la disperare de un capitalism de spoială instaurat după 1989 tot în numele poporului. Socialismul lui Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu nu a semănat însă niciodată cu socialismul lui Dobrogeanu- Gherea.
La putere s-au succedat în România după 1989 atât guverne de la stânga, dar şi de la dreapta politicii. Toţi ne-au dovedit ca îi uneşte un singur lucru – pofta cu care vorbesc în numele poporului, dar căruia nu îi respecta nici măcar dreptul la un vot cinstit. Dacă nu ar fi aşa, dacă aceşti politruci educaţi parcă toţi la academia Partidului Comunist i-ar respecta cu adevărat pe români, nu ar îndrăzni să se prezinte o data la 4 ani cu o găleata de plastic în mână cerând votul celor care nu mai au bani pentru ziua de mâine şi nici nu ar vota o lege care prevede creşterea salariilor cu 50% înainte de alegeri, urmând ca Parlamentul să se zbata apoi 4 ani să o anuleze pentru că bugetul naţional nu poate susţine o asemenea creştere.
Pe baza acestei legi şi a acestei creşteri salariale, sute de mii de români au făcut credite la bancă pe care astăzi, când salariile le-au fost reduse, nu le mai pot acoperi. Mulţi dintre ei au trebuit sa apuce calea străinătătii pentru a nu îşi pierde locuintele.
Fie că îşi asumă explicit sau numai prin alianţe apartenenta de faţadă la idealurile unor reprezentanţi ai curentului socialist care au avut curajul să înfrunte cu preţul vieţii de-a lungul istoriei un sistem nedrept (Che Guevara), politicienii din noua generaţie de "puternici" de la Bucureşti suferă de aceeaşi falsitate a discursului ca şi înaintaşii lor instalati la putere în 1947 cu pistolul în mână de agenţii sovietici. Răsfirati pe la mai toate partidele, fie că se numesc Ponta, Antonescu, Udrea, Elena Băsescu, Brînză sau Rizea, cu toţii au în dialogul cu poporul o anume răstire a arendaşului din vremea lui Dobrogeanu-Gherea, expresie a unei conştiinte a propriei superiorităţi asumate faţă de sărăntocul care nu acceptă să fie condus de o gaşcă pusă pe îmbogaţire pe spinarea statului.
În numele acestui stat care a ajuns să împartă alimente cu porţia celor cărora nu reuşeşte să le ofere un loc de muncă onorabil, tinerii pseudo-politiceni cer taxe peste taxe pe care România le cheltuie împopoţonând dispreţul acestor farisei faţă de muncă. De curând, de această haită s-a agăţat şi unul care patronează o televiziune care se autointitulează şi ea, aţi ghicit, tot "a poporului". Cum a simţit răcoarea de la Jilava, Dan Diaconescu a şi intrat peste noapte în politică, ca să se poata plânge pe la Strasbourg că e şantajat politic. Partidul său doreste să rămână în aceeasi arie ca şi televiziunea, dar atunci când îşi pune numele "Partidul Poporului Dan Diaconescu", nou venita speranţă politică a săracului român respiră acelaşi aer vechi de "Poporul – Ceauşescu – România",
În 20 de ani, niciunul dintre cei ce doresc puterea azi în ţară nu au reuşit să promoveze vreo idee care să pună România pe o cale solidă a progresului şi a îmbunătaţirii traiului oamenilor de rând. Actul guvernării şi al votării legilor a ajuns un troc permanent pentru direcţionarea fondurilor publice către proiecte cu o mică însemnătate pentru comunităţile locale, dar care finanţează firme ale unor apropiaţi ai factorilor de decizie locali şi centrali. Peste un an, în 2012, în România vor fi din nou alegeri. Voturile noastre, ale românilor care am fost izgoniţi din România de hoţia şi corupţia guvernanţior, care a trebuit să îndurăm atât discriminarea şi dispreţul statelor în care ne-am stabilit pentru simplul fapt că suntem români, dar şi miştocăreala golănească a mass-mediei românesti finanţată de la buget, s-au dovedit a fi foarte importante.
Toţi proaspeţii socialişti de la Bucureşti îşi frământă mintea zi şi noapte căutând o metodă de controlare a rezultatului alegerilor. Fie ca încearcă să găsească metode de a atrage voturi ce pot fi manipulate, ca Baconschi, fie că se străduiesc, aşa cum se gândeşte să procedeze Antonescu, să ne descalifice de la vot, aceşti vrednici urmaşi ai lui Ceauşescu ne consideră doar o masă de manevră pe care doresc să o folosească în jocurile lor politice mizerabile. Ajungerea sau rămanerea la putere a acestor partide care au în poziţii cheie persoane cu gândire socialist-comunistă nu va face decât să continue acelaşi tip de politică ce va avea ca rezultat sărăcirea românului de rând şi îmbogăţirea celor care deţin secretele şmecheriei în România.
