de Victor Druţă
M-am bucurat foarte mult de rezultatul alegerilor italiene. Berlusconi, care era dat drept mort, aproape că a învins. Bersani, care era dat drept învingător, aproape că a pierdut. Grillo, ţinta preferată în care au lovit cu tot dispreţul politicienii de rasă, a devenit eroul absolut al alegerilor, iar Bersani a ajuns să-i ceară prietenia şi să-i suporte cu capul plecat batjocura. Monti, salvatorul Italiei, a fost umilit cu câteva jalnice voturi şi aproape că redus la tăcere. Şi deci, după cum spunea şi Sorin Cehan pe paginile „Gazetei Româneşti„, „rezultatul alegerilor a făcut o breşă atât de mare în zidurile politicii, încât i se văd maţele.”
Se vorbeşte de o coaliţie monstruoasă şi contra naturii dintre Bersani şi Berlusconi. Se vorbeşte despre iminenţa unor catastrofale alegeri repetate. Despre efecte distrugătoare asupra întregii Uniuni Europene. Ooo!.. Şi atunci care ar fi motivul bucuriei mele? Oare bucuria mea nu e antipolitică? Nu e bucuria nebunilor?
Cred că nu. Pentru că eu mă bucur pentru neamul meu. Alegerile italiene au arătat că nu suntem noi, românii şi moldovenii, chiar cei mai proşti şi mai iresponsabili de pe planetă, mai sunt iaca şi alţii.
Moldovenii îl votaseră pe comunistul Voronin pentru că acela distribuise gratis cârnaţ şi votcă. Şi italienii ce-au făcut, drăguţii de ei? L-au votat pe Berlusconi pentru că le-a promis restituirea impozitului pe imobil! Deci, pot fi „mândru” ca tot românul de ţara lui, de tradiţii şi obiceiuri – toate perfect în linie cu cultura celorlalte popoare din „geanta” latină!
Redevenind însă serios, trebuie să recunosc că aceste alegeri m-au uimit. Au fost pentru mine un spectacol fascinant. Aveam tot respectul pentru Mario Monti; atunci când Berlusconi i-a propus să se aşeze în fruntea oştilor sale şi să le conducă în luptă – credeam că Monti ar putea-o face. Ar fi înlăturat Lega, ar fi dat un lustru de nobleţe şi de corectitudine europeană partidului de buzunar al lui Berlusconi.
Dar Monti a înţeles corect că treaba asta nu e posibilă. Sigur, mă aşteptam să nu câştige mare lucru alături de Fini şi Casini. Şi mă aşteptam ca Bersani să aibă o majoritate fără ca să învingă. Caricaturile cu protagoniştii alegerilor din „Corriere della Sera”, ale lui Giannelli, m-au făcut să râd în hohote.
L-am admirat pe acel dandy spilcuit de Oscar Giannino, inteligent, cu vervă de jurnalist, cu ambiţii, orator înflăcărat – ar fi putut să zboare hăt departe, dacă nu se dezumfla ca un balon spart din cauza unor minciuni! Şi ce minciuni! Înţeleg că i-ar fi priit să fie considerat absolvent al unei universităţi prestigioase, dar să se laude de a fi cântat la „Zecchino d’oro”, asta la ce-i folosea? Că doar nu candida pentru Sanremo. Un personaj foarte italian, acest Giannino, am petrecut pe cinste cu întâmplarea lui.
Grillo nu mi-a plăcut, mi-a părut fascistoid şi anarhic. Că a câştigat atâtea voturi, în timpurile astea grele, nu mă miră deloc.
Ceea ce mă miră şi mă dezamăgeşte însă e succesul nebun al lui Berlusconi.
Ca să vezi. El, Berlusconi şi guvernul său, aduc ţara pe buza prăpastiei, fiind nevoie de un guvern tehnic care să opereze măsuri dure pentru a o salva. El, Berlusconi, votează guvernul tehnic cu amândouă mâinile, după care, atunci când deja pericolul a trecut, îl constrânge să iasă din joc şi provoacă alegerile anticipate. şi se aruncă în campania electorală promiţând marea şi sarea.
Ei bine, întrebarea mea e aceasta. Este oare serios poporul care îl votează pe acest scamator? Este oare credibil poporul ce votează un partid care e nimic fără Berlusconi şi care e aservit lui Berlusconi pentru că lucrează pentru a-l scoate pe Berlusconi, carismaticul de el, din multele sale belele judiciare?
Dacă poporul italian din 2013 ia de bune giumbuşlucurile lui Silvio, atunci diagnoza sa poate fi gravă de tot: mărginire intelectuală, marasm bătrânesc, decadenţă. Lucruri de speriat, mă tem şi să le scriu. Norocul nostru că diagnoza asta e contrazisă de efervescenţa altor fenomene.
Şi am ajuns din nou la Grillo. Omul, trebuie să recunoaştem, e pur şi simplu genial. A călărit pe unda nemulţumirii populare stârnite de criză. I-a sictirit pe politicieni de le-a mers colbul. I-a trimis la origini prin pieţele pline de lume şi pe tot internetul. O meritau. Casta asta care a lăsat să fie ucis Aldo Moro ca un câine, care a colaborat cu mafia, care a corupt şi furat ca-n codru din buzunarul săracilor, casta asta da, merita o pedeapsă exemplară. Şi pedeapsa a venit.
A fost o aleasă plăcere să aud cum Grillo îi zice lui Bersani că e un mort ce vorbeşte şi că refuză orice posibilă alianţă. Ori cum Berlusconi devine brusc „responsabil” şi propune, tremurând pentru pielea lui, un „governissimo” cu Bersani. Nu! „Politicieni! Predaţi-vă! V-am încercuit, n-aveţi nicio scăpare!” Ha, fără şagă, lucrurile acestea mi se par întâmplări rare, nemaipomenite şi de o frumuseţe sublimă!
Ar fi frumos ca şi ideologia grillistă să fie sublimă. Dar se pare că, pe lângă unele idei raţionale, Grillo e contra oricărui progres. Nu TAV, nu incineratoare pentru gunoi, mai puţină energie, mai puţine ore de muncă, mai mult asistenţialism de stat. Poate că şi are dreptate în unele privinţe. Pentru că în celelalte filosofia lui Grillo e o bufonadă. Oricum, meritul său e acela de a-i trezi pe morţi şi a-i face să vorbească.
Abia aştept să văd ce va urma.
