Andi Rădiu
Tocmai s-au încheiat alegerile locale din Italia. Rezultatul e mai catastrofal ca niciodată. Au mai fost tururi în care românii au luat 2, 3 voturi, ba chiar zero, dar câte un consilier tot mai era ales. În localități mici, cu puține voturi, desprins destul de mult de comunitatea românească, dar răsărea salvator: acum nu avem niciunul. Ar trebui să râdem sau să plângem?
La două zile după publicarea rezultatelor, nu avem niciun consilier român ales în vreo primărie. Mai sunt șanse la formarea guvernelor locale, primii aleși să intre în „giunta”, lăsând locul celor de pe poziții inferioare. E o șansă, palidă, ca vreun român să intre, dar asta nu ar însemna că a fost ales. Ar înlocui un ales.
Dacă citim datele statistice legate de acest tur de alegeri, vedem că ”oferta” era foarte bună: 1017 localități, în 4 capitale de regiune (Catanzaro, Genova, L’Aquila și Palermo) și 21 de provincie (Alessandria, Asti, Belluno, Como, Cuneo, Frosinone, Gorizia, La Spezia, Lecce, Lodi, Lucca, Monza, Oristano, Padova, Parma, Piacenza, Pistoia, Rieti, Taranto, Trapani și Verona). Ca să nu mai vorbim de de localitățile mici, în care erau de ajuns 50-60 de voturi. Și dacă la Verona, unde sunt peste 9000 de români rezidenți, abia au votat 100, ce pretenție am mai avea în orașele mai mici…
Ceea ce e sigur, e faptul că peste tot există români, dar nu orice români, ci din aceia care își iubesc patria până la moarte… declarativ. Peste tot patriotismul de duminică e în floare, lumea se zbate să organizeze cursuri de limba română, deși nu se fac grupuri de mai mult de 10 copii și aceia strânși cu ”arcanul”. Conaționalii noștri se dau de ceasul morții să nu-și uite copiii originile și tradițiile, dar niciunul nu se gândește la apropierea de societatea locală, adică de faimoasa „integrare”. Acea integrare care le-ar permite să se organizeze în asociații ajutate tocmai de consiliile locale italiene, care au proiecte culturale și de integrare.
Unii candidați au nostalgia României: unii vor ca orașele lor din Italia să semene cu cele din țară, alții spun că tot mai bine e acasă, deși candidează pentru a fi în grupul care conduce destinele unui oraș. Cu o asemenea mentalitate e greu să fii ales.
Nu au apărut rezultatele celor 75 de români care s-au aruncat în luptă la aceste alegeri, dar contează mai puțin, până la urmă, dacă a luat 10 sau 300. Așa cum fotbalul se joacă pe goluri, în politică trebuie să câștigi, nu să îți justifici înfrângerile. Existau mari speranțe după 2007, când românii au primit drept de vot în Italia. Unii visau la primari în orașe italiene, alții chiar la parlamentari, ca și cum parlamentarii s-ar alege dând din coadă pe lângă zidurile ambasadei.
Nu avem niciun consilier ales în 2017 și e inutil să mai sperăm în vreo minune pentru viitorul politic al românilor în peninsulă. Dacă până acum 8 ani aveam consilieri respectați, numiți chiar șefi de departamente (assesori, n.r.) în orașe mari, iată că acum, în loc să evoluăm, să folosim experiența trecutului, nu mai putem spera decât la o dispariție (din viața publică) fără chinuri.
Românul din Italia e tot cu ochii pe mizerabila politică din România. Italia e doar pentru tranzit, deși dacă îi întrebi, majoritatea spun că nu mai au ce căuta acolo, că s-au învățat, vezi Doamne, cu civilizația vest-europeană, cu respectarea legii, cu simțul civic. Nu am învățat nimic, nu suntem mai buni ca cei din țară.
Motivele eșecului sunt multe, iese în evidență lipsa de unitate, lipsa liderilor și a conștientizării beneficiilor intrării în politica italiană. În astfel de împrejurări mi vin în minte două proverbe…pur românești: „Să moară și capra vecinului” și „Capra, oricât de râioasă, tot cu coada pe sus”. Capra ar trebui să devină simbol național!
