Discuţii infinite despre articolul 18, care împiedică concedierea angajaţilor cu contract pe timp nedeterminat. Un articol din statulul lucrătorilor aprobat în 1970, în urmă cu peste 40 de ani, pe când nu exista globalizare, imigraţie, concurenţa chineză sau creditele subprime. În esenţă, articolul 18 îl împiedică pe angajator să dea afară un om, lăsând justiţia să decidă dacă motivul concedierii este justificat sau nu. Este armura italienilor care au "prins" aşa-numitul post fix, o slujbă pe viaţă, din care nu pot fi urniţi, indiferent ce se întâmplă. Cade euro, cade lumea, articolul 18 trebuie să le protejeze locul de muncă.
Chiar dacă furi de la locul de muncă, articolul 18 te protejează. Aşa cum s-a întâmplat cu un lucrător de la aeroportul Malpensa, Milano, surspins umblând în bagaje, filmat de camerele de supraveghere, concediat, dar reintegrat în acelaşi loc de muncă de un judecător care a aplicat articolul 18. Chiar dacă nu vrei să faci nimic la locul de muncă, stai toată ziua şi te uiţi pe fereastră, n-are nimeni ce să-şi facă.
Lupta sindicatului Cgil – căruia i s-a alăturat, surprinzător, Lega Nord – pentru apărarea celebrului articol, pe cale de a fi modificat de guvernul Monti, pleacă de la premiza că angajatorii sunt nişte ticăloşi care abia aşteaptă să scape de lucrători. Să-i dea afară.
În miile de dezbateri, articole, conferinţe, manifestaţii pe această temă, nimeni nu a vorbit despre străinii care muncesc în Italia. Pe ei cine-i protejează? Pe cei care muncesc la negru? Pe cei obligaţi să-şi deschidă "partita Iva" şi ori să-şi plătească singuri taxele, ori să facă evaziune fiscală? Cui se plâng românii de pe şantier atunci când patronul nu mai are de muncă şi firma se închide? Merg înainte şi îşi caută altceva. Nu au timp să se judece cu patronul, în cazul în care muncesc legal, şi să aştepte 7 ani până judecătorul decide dacă au fost concediaţi pe drept sau pe nedrept.
Italienii se lamentează atunci când firma la care lucrează îşi reduce activitatea, iar ei intră în şomaj tehnic, cu 80% din salariu. Urcă pe clădiri, fac greva foamei, vor să oblige întreprinzătorii să rămână acolo, în sud sau în nord, să le dea lor loc de muncă.
Ce-ar face dacă ar fi puşi în situaţia unui străin care vine în Italia fără nimic, fără să ştie limba, fără să ştie o meserie, fără cunoştinţe, fără bani… Este aproape o regulă: majoritatea întreprinzătorilor români de astăzi care au succes în Italia au început muncind la negru, fără permis de şedere, dormind în cimitire de maşini. Italienii au articolul 18 de partea lor. Străinii sunt pe cont propriu.
Sorin Cehan
