Gabriela Floria
A început anul nou, dar nu știm care. Suntem, oare, la începutul anului 1989 și-l avem la conducere pe Nicolae Ceaușescu, zis Dragnea? Și atunci, vina pentru tot răul din țară era atribuită unui singur individ: tovarășul odios. Dispariția lui ar fi trebui să transforme rapid țara-n paradis, ceea ce nu s-a întâmplat. N-am mai evoluat de atunci. Suntem injectați și manipulați cu aceeași minciună, adică dacă pleacă Dragnea, cu toate relele și abuzurile lui incontestabile, România ar întrece fluierând Germania la civilizație și PIB. Va dudui economia, iar toată populația terestră va veni să ne studieze și să ne plagieze (mai ales că la plagiat suntem deja fără concurență).
Toată energia combativă a țării este canalizată spre un singur obiectiv: căderea lui Dragnea și a PSD-ului. Dar dacă mâine, printr-o minune, s-ar schimba întreaga administrație a țării, de la Președinte până la Guvern, de la Parlament, Consilii Județene și până la ultimul primar din ultimul sat, România va fi în continuare fără infrastructură, fără industrie, tot cu nivelul de trai cel mai scăzut din UE și cu corupția, această creatură famelică care a găsit paradisul și pe care nu o combate nimeni, decât prin legi neaplicate.
Dar de ce nihil novi sub sole? Pentru că în România după căderea tiranului nu a fost nicio schimbare relevantă, ci doar aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Drept pentru care Dragnea nu este altceva decât produsul aceluiași sistem autoritar în vigoare înainte de 1989, care comite abuzuri și încalcă drepturile fundamentale cu naturalețe, pentru că astfel s-a procedat mereu.
Spuneam că dispariția lui Dragnea nu ar schimba nimic? Desigur. Deoarece după 1989, după 44 de ani de comunism, a fost lipită imediat eticheta: Suntem în democrație! O etichetă, întocmai.
„Nimic nu este mai periculos pentru un Stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!…
Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întâi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, şi din copilărie până la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi.
Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale.
Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pâine, o cameră de dormit şi un veştmânt ca să se apere de asprimea frigului.
În anii dintâi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniţi în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încât la etate de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie; cu alte cuvinte, ştiu cât să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cât de la aprovizionările cele mari, cât de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind. […]
Astfel dar, omul nostru, mergând din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie, devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă şi egalitară în aparenţă, cât este de hidoasă în fond.
După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpânului său tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de dânsul.”
Chiar dacă descrierea pare foarte actuală, aparține lui Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi şi noi„, roman publicat în anul 1862. Prin urmare, societatea românescă nu a evoluat prea mult, poate în vicii mai „sofisticate”. În speță, ciocoii ar fi actuala clasă politică și administrativă a țării, iar boierul/boierii reprezintă Statul, cu toate bogațiile pe care le-a avut, acum înstrăinate și vândute ciocoilor și amicilor acestora, cu omertà din partea populației. Populație care, dacă ar fi putut, ar fi procedat la fel: s-ar fi îmbogățit rapid și fără scrupule. Industria și economia a fost distrusă cu atâta ușurință, fără precedent în istoria economică mondială. În țara danubiană pare că se schimbă multe, dar în fond nu se schimba nimic, doar denumirile: în loc de comunism numim sistemul democratic, furtul este definit privatizare, și tot așa. „Bisogna cambiare tutto per non cambiare niente„!, cum spunea Giuseppe Tomasi di Lampedusa, referindu-se la imposibilitatea oricărei schimbări în Sicilia.
Să încheiem în manieră pozitivă, cu știri înălțătoare. Președinția Consiliului Uniunii Europene a fost preluată, pentru prima oară, de România în 1 ianuarie 2019. Sperăm, pentru binele țării, ca primul ministru, Viorica Dăncilă, să nu distrugă ulterior imaginea deja leșinată a României.
Dacă fostul ministru de finante japonez, Shoichi Nakagawa, s-a prezentat în stare de ebrietate la reuniunea G7 de la Roma, în 2009, aș prefera ca reprezentanta guvernului României să se prezinte în conferința de presă mai bine beată decât proastă. Se știe că ebrietatetatea este o stare temporară caracteristică unei persoane care a consumat băuturi alcoolice; în schimb, prostia, însușire atribuită Vioricăi Dăncilă, este starea persoanei lipsită de inteligență sau de învățătură, deci, o stare permanentă.
Ne mai rămâne să sperăm într-un miracol. Un An Nou minunat!