Adevăruri şi aparenţe

Victor Druţă

Într-un articol din „Corriere della Sera”, „Qual è il vero potere forte„, Ernesto Galli della Loggia vorbea despre politica italiană, dezvăluindu-i treptat secretele. Este o convingere a mai multor cetăţeni italieni, zicea autorul, că dreapta şi stânga nu se mai deosebesc în mod radical, că sunt chiar unul şi acelaş lucru.

A fi de dreapta ori a fi de stânga, pentru politicienii italieni înseamnă a avea în primul rând puterea în mâni şi a o folosi în interese personale, opţiunea politică propriu-zisă rezumându-se la un rol bine jucat. Remarc faptul că nu era mai înainte aşa, când comuniştii italieni, dar şi membrii altor partide politice au avut scopuri nobile, au urmărit cu adevărat binele poporului.

Dar Ernesto Galli della Loggia nu se opreşte la constatarea egalităţii dintre stânga şi dreapta, vizibilă deja cu ochiul liber. Autorul spune că, de fapt, nu politicienii, chiar dacă aceştia se află la guvernare, sunt adevăraţii stăpâni ai situaţiei. Deasupra lor se află cineva care îi conduce, care îi cenzurează, care le poate vanifica cu uşurinţă eforturile.

Cine? Legile supreme? Dumnezeu? Nu. Birocraţia! O birocraţie formată din înalţi funcţionari de stat, legată prin mii de fire de interesele ascunse ale industriaşilor şi ale băncilor. Nu e suficient să faci o lege, mai trebuie să-i asiguri funcţionarea printr-o sumedenie de regulamente birocratice, altfel ea este nulă. Ei bine, blocul acesta birocratic-corporativ este în stare să oprească totul, dacă ceva nu-i convine, şi să facă din alb negru… Este emoţionant să faci aceste descoperiri în realitatea cotidiană, să dai la o parte aparenţele şi să vezi adevărul gol-goluţ.

Aceeaşi operaţie poate fi făcută şi în cazul situaţiei din Ucraina. Care poate să pară ceea ce spun că este mai toate mijloacele de informare în masă, adică lupta dintre, pe de o parte, europeiştii care vor să înglobeze Ucraina în Europa luminată a drepturilor şi a bunăstării şi, pe de altă parte, susţinătorii obscuri ai unei Rusii totalitariste, imperialiste, retrograde. De fapt, după cum scriu unele portaluri din Ucraina, refuzul lui Ianukovici de a semna adeziunea la Uniunea Europeană nu depinde de orientarea politică sau de preferinţele culturale ale preşedintelui ucrainean, nici de gusturile celorlalţi guvernanţi din Ucraina, ci de situaţia economică a ţării, înglodată în datorii şi lipsită de perspectiva de a le întoarce.

Surprinzător, nu Rusia este principalul creditor al Ucrainei, şi nu ea îi pune în primul rând sula în coaste. Rusia doar profită, „frăţeşte”, de problemele Ucrainei. Pentru că deţinătorii principali ai obligaţiilor de stat ale Ucrainei sunt Statele Unite ale Americii, care au în mâinile lor 80-81% din întreaga datorie a ţării. După care merge Rusia, cu 6,5%, UE şi China cu 4,3%.

Cele 15 miliarde de dolari oferite de Putin lui Ianukovici vor merge la stingerea datoriilor, dar nu vor face decât să prelungească agonia Ucrainei cu 2-3 ani. După care ţara va trebui să se răsplătească cu ceea ce a pus în gaj, terenuri agricole, întreprinderi industriale. Şi, deoarece Rusia ţinteşte ca să cumpere la preţuri de nimic întreprinderile din complexul militar-industrial al Ucrainei, preţul la metrul cub de gaze i-a fost micşorat Kievului anume pentru ca fabricile de armament să continue a funcţiona şi să nu se distrugă până când pun ruşii mâna pe ele…

Este greu să distingi adevărul de aparenţe.

Pare că europeiştii care protestează în pieţele Ucrainei sunt oameni de bine, cetăţeni cu un înalt simţ de responsabilitate. Există, neîndoielnic, şi de aceştia. Dar este tot atât de adevărat că slăbiciunea puterii a trezit furia vulgară, instinctele oarbe şi o dreaptă naţionalistă, fascistoidă de speriat. Reportajele fotografice din Ucraina ne arată oameni furioşi, violenţe fără margini, mijloace de luptă exotice: praştii, catapulte, scuturi, coifuri şi armuri improvizate.

A circulat în toată lumea un video cu un bărbat tânăr, arestat de forţele de ordine, dezbrăcat gol-puşcă în gerul de afară şi umilit în fel şi chip. Povestea lui urma să ilustreze atrocităţile regimului lui Ianukovici. Ei bine, este doar o aparenţă ceea ce aţi văzut – am citit într-un articolaş rusesc. Tipul cu pricina a fost arestat după ce îşi turnase benzină pe haine cu clara intenţie de a-şi da foc. Poliţia l-a oprit la timp. Şi l-a dezbrăcat anume pentru ca să nu ia foc, deci i-a salvat viaţa. Cine are dreptate? Care este adevărul, care aparenţa? Greu de spus.

E foarte distractiv însă, în legătură cu evenimentele de la Kiev şi din alte oraşe, să-i auzi pe unii patrioţi cum vorbesc deja despre destrămarea Ucrainei şi despre oportunitatea României de a-şi întregi hotarele cu teritoriile populate de români din ţara vecină. Cred că e prea devreme.

Dacă ar fi să căutăm exemple pentru „adevăr şi aparenţe” în Republica Moldova, cel mai bine ar fi să folosim demascarea pe care scriitorul Vasile Ernu le-o face partidelor de stânga de la noi. În Republica Moldova, spune Ernu, grupările politice sunt gândite în termeni de apartenenţă etnică şi nicidecum civică; dacă te declari de stânga, eşti etichetat ca pro-rus şi anti-occidental. Dacă zici că eşti de dreapta, vei fi pro-român şi pro-occidental, nebăgând de seamă că Rusia astăzi este cel mai important bastion al neoliberalismului şi că în Europa anume stânga a creat statul bunăstării.

Partidul Comuniştilor al lui Voronin este profund conservator, deci de dreapta. Elementele cheie ale acestui partid sunt naţionalismul moldovenesc, religia ortodoxă şi controlul capitalului privat. Ambalajul acestor conţinuturi e un populism care atrage prin discursuri despre pensii şi asistenţă socială. La fel Partidul Democrat, zice Ernu, care e o structură subordonată afaceristului Plahotniuc.