Aproximativ 60% dintre românii care pleacă la muncă în străinătate în prezent au unul sau mai mulţi copii, potrivit unei statistici realizate de un portal de recrutare. Una dintre cele mai triste situaţii din România ultimilor ani este aceea a copiilor crescuţi de bunici sau de rude deoarece părinţii lor sunt plecaţi la muncă în străinătate.
Fenomenul este departe de a fi stopat în prezent, din moment ce şase din zece români care îşi caută un job în afara ţării în această toamnă au copii, potrivit unor statistici.
La nivelul lunii septembrie, 62,4% dintre bucureştenii care au aplicat pentru locuri de muncă în străinătate sunt părinţi şi doar 37,6% dintre ei nu au copii.
Situaţia este aproape la fel de gravă în Banat şi Ardeal, unde 57,7% dintre căutătorii de joburi în străinătate au familie şi copii, dar şi în regiunea Moldovei, unde procentajul este de 56,1%. Doar în regiunile Muntenia şi Dobrogea ponderea emigranţilor părinţi este mai mică, dar trece totuşi de 50%.
Soarta copiilor „singuri acasă”
La sfârşitul anului 2011, Direcţia Generală pentru Protecţia Copiilor a identificat un număr de 83.000 de copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Din numărul total, 3.600 de copii beneficiază de măsuri de protecţie specială, cei mai mulţi aflându-se în grija rudelor până la gradul IV ori în centre de plasament. Se estimează însă că numărul real al copiilor „sibguri acasă” este de aproape 5 ori mai mare decât cel de 83.000 din statisticile oficiale.
Această diferenţă uluitoare vine din faptul că legislaţia românească nu reglementează în niciun fel situaţia copiilor cu părinţii plecaţi peste hotare – cine îi numără, ce statut au şi, mai ales, cine răspunde de viitorul lor? Un caz devenit clasic: La cei aproape 60 de ani, Georgeta Azoiţei are în grijă patru nepoţi. Cel mai mic are un an şi două luni. Părinţii aveau datorii, aşa că au plecat la muncă în Grecia. Acasă, în comuna Mioneasa din judeţul Iaşi, copiii trăiesc tot din alocaţie, 320 de lei pe lună.
„Nu mai merg la şcoală, pentru că nu pot, pentru că trebuie să am grijă de casă”, spune Vasilica, cea mai mare dintre fraţi.
Părinţii acestor copii nu au declarat că pleacă în străinătate, de teamă să nu piardă ajutorul social. Aşadar, cei mici nu există în statistica Direcţiei pentru Protecţia Copiilor, care ar trebui să supravegheze dacă sunt îngrijiţi sau dacă merg la şcoală.
„Trebuie să ştim foarte bine cui lasă copilul şi în ce condiţii. Respectiva persoană trebuie să ştie exact ce are de făcut. Şi după aceea, legea ar trebui să prevadă foarte clar monitorizarea – ce se întâmplă cu copilul măcar pentru o perioadă de timp, după ce părintele pleacă”, spune Daniela Gheorghe, psiholog.
În situaţia copiilor din Mironeasa sunt foarte mulţi copii din toată ţara. Dacă nu sunt abuzaţi sau neglijaţi, direcţiile sociale nu îi iau în evidenţă, iar profesorii sau preotul din sat nu sunt obligaţi să anunţe autorităţile cine sunt copiii lăsaţi de părinţi în grija rudelor.
„Pot fi copii care nu au nevoie de monitorizare constantă, pot fi alţii care au nevoie de vizite sau de consiliere în fiecare săptămână. şi pentru ca asistenţii sociali să ajungă la copiii aceia, e nevoie de o regândire a procesului de monitorizare”, declară Andra Bucur, coordonator de programe la Fundaţia Soros România.
Reglementarea strictă a cooperării dintre instituţiile abilitate ar rezolva problemele, cred reprezentanţii Fundaţiei Soros. Legile actuale au fost făcute înainte ca românii să obţină dreptul de liberă circulaţie în Uniunea Europeană.
