Adrian Niculae e originar din Vâlcea, are 50 de ani si ochi albaştri umbriţi de un chip brăzdat de riduri. A venit în Italia acum doi ani, la Napoli, unde soţia lucra deja. Viaţa l-a îngenuncheat de mai multe ori, atât în România cât şi în Italia, însă el s-a ridicat de fiecare dată, pentru binele copiilor săi, depozitari ai speranţelor sale.
A fost cizmar, a lucrat în construcţii şi în Italia e om bun la toate. Regretă perioada comunistă, fiindcă acum “ S-a ales praful de tot.” Iată părerea lui Adrian despre italieni: “Nu pot să îi vorbesc de rău; s-au comportat foarte frumos cu mine. Oraşul ăsta e aşa cum e, că e Napoli. Ce nu îmi place cel mai mult, e mizeria din oraş. La noi, nici la comune nu vezi aşa ceva. Şi nu ai curaj să ieşi pe străzi noaptea. Eu am văzut cum ziua unui femei i-au furat lanţul de aur de la gât: erau doi pe scuter, au acoperit cu mâna plăcuţa de înmatriculare, au trecut pe lângă femeie şi i l-au smuls.”
Meseriile sale
“Meseria mea de bază a fost cizmăria: făceam şi pe comandă, şi reparam”. A lucrat în fabrică, apoi a avut atelier de reparat. “Nemaiavând de lucru după revoluţie, a trebuit să învăţ construcţia. Dar nici cu construcţiile în ţară nu se mai câştigă nimic”.
A fost plecat în Grecia cinci ani unde a muncit în agricultură, iar acum doi ani a venit în Italia, aproape de Monte di Procida (NA): “Am prins o ocazie în pizzerie”. Acolo a rămas un an, cu un program de lucru infernal: de la cinci dimineaţa până la nouă seara. Dimineaţa pregătea pâinea şi pizza şi băga la cuptor, în timpul zilei se ocupa de grădină, seara făce aluatul, întindea pizza în tăvi şi apoi pregătea pentru a doua zi. Avea joia liberă şi câştiga 600 de euro. Soţia lucra la fix, şi avea liber miercurea şi vinerea şi se întâlneau o dată pe săptămână în Napoli, pentru câteva ore.
Când a împlinit un an de muncă, Adrian a cerut patronilor banii de vacanţă şi a fost refuzat. Muncă multă, bani puţini şi era des apostrofat şi înjurat de către proprietar. Aşa că a apelat la un avocat şi a reuşit să obţină două salarii.
Boala soţiei
Anul trecut soţia s-a îmbolnăvit şi a decis să se trateze într-o clinică privată. Medicamentele, tra tamentele, faptul că a stat fără muncă două luni jumate, i-au costat circa 4.000 de euro. Soţia sa, din senin, nu mai putea vorbi. Dusă de urgenţă la spital la Napoli, a aflat că era pe cale să facă un accident cardio-vascular.
Adrian e mulţumit de felul în care s-au comportat medicii şi infirmierii italieni, însă vede boala soţiei ca pe o problemă mare: “Cât a lucrat, până să se îmbolnăvească, câştiga mai bine ca mine. Aici, pentru femei e mai uşor de găsit de muncă. Pentru bărbaţi e mai greu. Din iunie şi până acum, am prins o săptămână – două de muncă.”
Criza
Problema nu e criza, susţine Adrian. Nu e de lucru. Şi asta e valabil pentru toţi, că eşti grec sau bulgar, sau român: “Astea sunt conducerile ţărilor: de acolo pleacă totul. Ma duc în România, ce să fac în România, să muncesc pe cât, pe şapte milioane?”
Are doi copii şi sunt mândria lui: băiatul munceşte în Italia, însă mai mult ca sigur se va întoarce în ţară: “Are şi el o şcoală, ce să facă aici, să-şi prăpădească tinereţile pe şase sute de euro? Are 24 de ani, s-o însura şi el”.
Fata a rămas în ţară şi a ajutat-o cum a putut, la ridicarea unei case. Iar băiatului vrea să îi lase propria casă. Binele lui Ceauşescu Îşi aduce aminte de tinereţea sa: “Cum m-am însurat, stând în oraş la bloc, m-am dus la primărie, am cerut apartament, şi imediat am primit.”
Crede că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, cu excepţia fapului că “nu ne dădea voie să ieşim afară”. “Dar făceai o şcoală, aveai un serviciu. Pe timpul lui Ceauşescu dacă nu lucrai, făceai puşcărie. Nu te întreba miliţia de buletin pe stradă, când te prindea seara, îţi cerea legitimaţia de serviciu.
Aveai serviciu, erai liber. Dacă nu aveai, te băgau ei: te băgau pe şantiere, în fabrici. De bine de rău, o casă dacă te căsătoreai, făceai un copil, ţi se dădea. Măcar o garsonieră şi tot ţi se dădea. Pe când acum ce faci? Acum s-a ales praful de toate fabricile noastre.
De asta nu mai e de muncă, pentru că s-au închis toate. La noi la Vâlcea au închis Uzuc, combinatul nu mai merge nici jumătate, Arăcet, Govora, Cpl-ul l-au închis, 11 iunie. Erau mii de locuri de muncă. Au desfiinţat până şi cooperativele meşteşugăreşti. Până şi fabricile de cherestea le-au închis. Fabrica 11 iunie făcea încălţăminte şi pentru italieni. Avea patru mii de muncitori; au privatizat-o toată. S-a găsit unul că e a lui. A luat-o şi a făcut- o centru comercial. A închiriat-o toată. “
Acum Adrian speră să plece la muncă în agricultură în Calabria. Nu vrea nimic altceva, decât să gă sească de muncă. Nu îl sperie munca grea, e obişnuit, îl sperie însă lipsa locurilor de muncă, fie că eşti în Italia sau în România.
Ruxandra Drăgoescu
