O româncă cu dizabilităţi, Mărioara Sivu din Florenţa înfruntă toate greutăţile şi visează să deschidă un centru de reeducare funcţională la Pietroşani (Teleorman), oraşul său natal, pe care l-a părăsit în urmă cu 18 ani. În urma unui concurs public, a intrat la Ministerul Justiţiei. În timpul liber scrie literatură.
Scriitoare, absolventă a Facultăţii de Psihologie din Florenţa, românca îşi aminteşte că a plecat din ţară în 1994, "prin luna iunie când cireşii erau în toi, cu inima cât un purece pentru că nu ştiam italiană".
Pe parcursul anilor care au urmat, viaţa Mărioarei a fost ca aceea a oricărui român care pleacă încrezător de acasă pentru o viaţă mai bună. În 2001, a avut un accident grav de maşină în urma căruia a rămas cu un handicap la picior. Accidentul însă nu a oprit-o. În 2007 a publicat volumul de poezii "Între tăceri şi tăceri", iar în 2011 a lansat romanul autobiografic "Petra". Pasiunea de a scrie a început de la vârsta de 9 ani şi a fost dintotdeauna ca "o scăpare din lumea reală, un refugiu în scris, … lumea mea, care îmi ascultă durerea fără a pune întrebări", mărturiseşte românca.
La ce lucraţi acum?
«Acum lucrez la o carte pentru copii – vreau să o scriu în română şi italiană, dar deocamdată este doar o schiţă, un proiect. Sunt prinsă şi pe problema handicapului – ca responsabil pe problemele muncii, sunt coordonator regional al Movimentului Italian al Handicapaţilor (ILMID), nu îmi lipseşte decât timpul, pe care aş vrea să-l trasform în 72 de ore zilnic, dar nu am această putere…»
Cu ce vă ocupaţi de zi cu zi?
«Scrisul – cum spuneam – este lumea mea, unde toţi suntem mai buni şi înţelegem printre rânduri. Nu aş spune un hobby, chiar dacă poate fi considerat şi aşa. Astăzi este un lux a scrie, a picta, a cânta, etc. Zi de zi, am un loc de muncă. De mai bine de un an am luat un concurs public dat în cadrul Ministerului Justiţiei – nu ca psiholog, pregătirea mea de bază, după absolvirea Facultăţii de Psihologie din Firenze – dar este o poziţie socială foarte râvnită. A fost greu să intru – mai mulţi candidaţi pe un singur loc – şi sunt foarte mulţumită, mai ales că nu e puţin pentru un român. Sper însă ca în viitor să pot face ceva şi în domeniul psihologiei. Deocamdată sunt la începutul acestei cariere.»
Este mai greu, ca scriitor, să te adresezi cititorului italian decât celui român?
«Greu de spus. Acasă, la noi, dacă nu aveai "relaţii" nu puteai să publici, era greu. Este o clasă a culturii, oriunde în lumea asta, iar într-un oraş ca Florenţa, unde este foarte greu să intri ca străin, este un merit să fii apreciat, iar eu sunt mulţumită de tot ceea ce am făcut. Am câştigat multe concursuri. Au o valoare morală enormă pentru mine. Ca român am demonstrat şi demonstrez în fiecare clipă că aici nu suntnumai cei ce fură, înşală, ci şi Oameni printre Oameni…»
Aţi fost descriminată până acum vreodată, aici în Italia?
«Întrebarea este foarte bună. Eu aş schimba-o puţin, aş pune-o: "A fost o zi în care nu ai simţit puţină descriminare?" …Mă întreb: "ai noştri" fac ceva ca să nu mai existe această situaţie? În fiecare zi ai de-a face cu acest fel de a fi tratat. Din păcate este o ţară unde s-a uitat că "bogăţia" a fost făcută, cum se ştie, din istorie, că italienii imigranţi în America erau trataţi cum suntem noi trataţi astăzi aici, indiferent dacă ai deja cetăţenia italiană. E greu să spui că lucrurile merg bine când se ştie că trebuie să dai 1.000 ca să ai 100… Şi între italieni există rivalităţi, cu timpurile pe care le trăim. Cetăţenii se tem de străinii care, pentru o bucată de pâine, acceptă munca la negru, plata inferioară…»
Cum îi vedeţi pe românii din Italia?
«Românii noştri – e greu să-i descriu printr-o metaforă. Din păcate am experienţe nu pline de entuziasm. Se spune însă că suntem aşa ca naţie. Românii din Italia se pot clasifica în două categorii: cinstiţi, oneşti, buni şi alţii, la polul opus. Procentele le las să le decisă cei care citesc. Eu îmi menţin părerea din experienţele personale.»
Peste 20 de ani unde veţi trăi? Aici sau în România? «Dacă reusesc să ajung la acea vârstă, aş vrea să fiu acasă, la Pietroşani, în Teleormanul meu, aşa de străin astăzi faţă de cum era în copilăria mea. Aş vrea să deschid un centru de reeducare funcţională şi să am grijă de ai mei, toţi, de la mic la mare – cei din comună, din judeţ, din ţară …. îmi place să fiu de folos şi să ajut persoanele care nu au putere.»
Cum vedeţi România din Italia?
«Cum văd casa de departe! Mi-e dor de ea! Aş traduce prin aceste cuvinte imaginea României de departe. Când merg acasă îmi lipseşte Italia, iar aici îmi lipseşte România. Când merg acasă, din păcate văd tot ce este urât, faptul că toţi vor repede şi fără sacrificii – au impresia că aici se câştigă banii stând sub un păr, dar văd şi acea parte de inocenţă, întâlnită în mod special la bătrâni, de a trăi viaţa aşa cum s-au obişnuit: acceptânddestinul de multe ori prea crud.»
Ce înseamnă acasă pentru dvs.?
«ACASĂ, ca şi cuvântul DOR, sunt unice pentru cine are rădăcini. Satele româneşti încă mai păstrează mirosul de fân proaspăt cosit, anii din copilărie, pâinea scoasă din cuptor de mama, cana de apă rece adusă de tata care abia a scos o ciotură de apă proaspată din fântână, pământul pe care calci desculţ şi cu care te simţi în armonie, iubitor de paşii tăi.»
Cât de des reuşiţi să mergeţi în România?
«În mod sigur o dată pe an, dar acum, pentru că în sfârşit după ani şi ani de chin situaţia mea economică s-a schimbat, poate şi de 2 – 3 ori … aşa că ţara noastră trebuie să ne aprecieze pentru că ducem bani pe care-i cheltuim pentru cei dragi … creând în acest fel o resursă.»
Care sunt trei obiecte dragi din ţară pe care le aveţi în casă, aici, la Florenţa?
«De obiecte e casa plină .. e greu să decid care sunt cele trei – pentru mine au aceeaşi valoare, de fiecare dată când mă uit sau le îmbrăţişez îmi produc emoţii….. pot să spun: o iconiţă a Maicii Domnului, ştergarul de ginere de la nunta părinţilor şi două păpuşi în costumul popular.»
Care este visul dvs?
«Am un mare vis, ca România – ţara mea – să devină o ţară râvnită în bine şi toţi să se întoarcă acasă, pe plaiul nostru românesc, aşa cum dorea Eminescu.»
C.V.
