Profesorul Marco Cugno, fost titular al Catedrei de Limbă şi Literatură Română de la Universitatea din Torino s-a stins din viaţă pe 5 iunie. A fost unul din cei mai cunoscuţi şi apreciaţi experţi de limbă şi literatură română.
Marco Cugno a fost lector de italiană la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1965-1969), timp în care a învăţat foarte bine limba română, exersând-o apoi în numeroase traduceri de referinţă ale unor scriitori importanţi, la edituri italiene de prestigiu, se arată într-o prezentare pe site-ul culturaromena.it, care a publicat şi un interviu cu profesorul Cugno, semnat de Iolanda Melamen pentru publicaţia Ziua, în 2007.
Printre autorii români traduşi: Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Paul Goma, Zaharia Stancu, Norman Manea, Constantin Noica, Lucian Blaga. A pregătit un volum de studii despre Mircea Eliade, un volum despre Eminescu şi eseuri despre Constantin Noica, Adrian Marino, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ana Blandiana.
La sfârşitul lunii octombrie 2005 profesorul Marco Cugno, titularul catedrei de limba română de la Universitatea din Torino (cea mai veche catedră de limba română din lume din afara graniţelor României – 1863), a primit titlul de 'profesor honoris causa' al Universităţii din Bucureşti.
Iată un alt interviu realizat de Viorica Nechifor la Torino, cu ocazia Târgului de carte din 2009:
Marco Cugno: "România este a doua mea patrie"
interviu de Viorica Nechifor (Gazeta Românească 18 noiembrie 2005)
La sfârşitul lunii octombrie 2005, profesorul Marco Cugno, titularul catedrei de limba română de la Universitatea din Torino (cea mai veche catedra de limba româna din lume din afara granitelor României – 1863), a primit titlul de "profesor honoris causa" al Universităţii din Bucureşti. Pe 12 noiembrie, în timpul festivităţilor de acordare a Premiului Giuseppe Acerbi de la Castel Goffredo – Mantova, premiu dedicat în acest an României, profesorul Marco Cugno a primit premiul special Giuseppe Acerbi pentru traducere.
Marco Cugno, dumneavoastră sunteţi unul dintre italienii care iubiţi limba şi cultura română. De ce?
"România este o ţară în care am trăit cinci ani buni ai tinereţii mele. Sunt foarte legat de această ţară pe care o consider a doua mea patrie. Acolo am avut cu soţia mea, italiancă, şi împreună cu fetiţa noastră, care s-a născut la Bucureşti, prima noastră casă, primul nostru cuib pus la dispoziţie de Universitatea de la Bucureşti.
Nu aveam încă o casă în Italia, ne-am căsătorit când eu eram lector acolo, am venit la Torino, ne-am căsătorit şi apoi am făcut călătoria de nuntă Torino-Bucureşti, trecând prin diverse oraşe. Acolo s-a născut fiica noastră, Federica, şi ea extrem de legată de România. E drept, am plecat de la Bucureşti când ea avea 16 luni, creştea bilingvă, prietenii noştri vorbeau cu ea româneşte, amesteca cele două limbi. După aceea, oricum ea a învăţat româneşte, ştie bine limba română.
După aceea am câştigat concursuri, am devenit profesor la Torino, deci este meseria mea să mă ocup de limba şi de literatura română.
Pot aşadar să spun că pe lângă faptul că îmi iubesc meseria, cu limba şi cultura română am şi legătura aceasta afectivă pentru o ţară în care am trăit câţiva ani foarte frumoşi ai vieţii, într-o periodă în care în România se trăia totuşi destul de bine. Erau anii '80, dictatura nu ajunsese încă la nebunie."
Povestiţi-ne despre naşterea acestei catedre de limba română de la Torino, cea mai veche catedră de limbă română din lume, în afara graniţelor ţării.
"E adevărat, limba şi literatura română au început să fie predate pentru prima dată în lume aici, la Torino, în 1863, în plin Risorgimento. Italia de-abia se născuse, România la fel. Existau raporturi culturale intense, se ştie că Vasile Alecsandri a venit la Torino pentru a discuta cu Cavour şi pentru a cere ajutorul Piemontului Sabaud pentru cauza nou createi Românii.
Pe atunci trăia şi acest filo-român, Giovenale Vegezi Ruscal, care a pronunţat prima sa lecţie (al cărui text îl avem încă, din fericire) în 1863. Pentru câţiva ani a predat limba şi literatura rumana (traducere de la rumân). Nu se poate vorbi, evident, de o continuitate de-a lungul timpului, însă a fost, de exemplu, o perioda între cele două războaie mondiale, când prof. Lovera a predat limba şi literatura română la ceea ce astăzi este Facultatea de Economie şi Comerţ. La acea vreme erau foarte mulţi studenţi români aici la Torino, raporturile erau foarte intense. L-aş mai aminti apoi şi pe professor Ruffini, cel care a predat pentru mulţi ani limba română aici la Torino."
Acum, împreună cu lectorul Ileana Bunget, ţineţi în picioare catedra de limba română la Torino.
"Din fericire Torino, împreună cu alte 5 catedre în Italia, are privilegiul de a avea un lector madrelingua, prin acord cultural. Româna eu am învăţat- o la o vârstă cam înaintată, 27 de ani. Din când în când ar fi necesară o imersiune totală, dar în ultimii ani, aceste imersiuni au fost inexistente. Imediat după 1990, după Revoluţie, mergeam foarte des la Bucureşti, la congresele organizzate de Ministerul Culturii, de Uniunea Scriitorilor, iar apoi de Fundaţie. Acum Institutul Cultural Român a reluat această tradiţie. Din păcate, din motive personale eu nu am putut participa. Singura imersiune totală pe care mi-o pot permite este aceea că din când în când pot să vorbesc româneşte cu Ileana.
Se spune că o limbă trebuie învăţată până la vârsta de 12 ani. După aceea devine mai greu. Dealtfel, scriitorii români care au plecat din patrie, care s-au exilat, au continuat să scrie în limba română. Cioran este o excepţie. El a devenit un mare scriitor în limba franceză, trudind însă foarte mult. A scris multe pagini despre această luptă cu sine însuşi pentru a renunţa la limba sa. Până la urmă a revenit la limba română după Revoluţie, dar mult timp refuza cu revoltă să scrie şi să vorbească în limba română. Dacă eşti un scriitor, e greu să treci să scri în altă limbă. Unii tineri reuşesc să o facă, Matei Vişniec, de exemplu, poate să scrie în franceză. Paul Goma, Norman Manea continuă să scrie în română.
Eu traduc din limba română în limba mea maternă, nu aş fi în stare să traduc corect în limba română. Din păcate în România sunt foarte puţine persoane care ar fi în stare să traducă perfect în italiană. Doar Marian Papahagi ar fi fost capabil să o facă."
Mesajul dumneavoastră ar putea fi că limba şi cultura în care te-ai născut nu pot fi uitate, indiferent de cât de departe te poartă soarta….
"Problema este importantă: copiii români care, venind în Italia, intră acum în clasa a treia, a patra, în afară de limbă, nu prea ştiu nimic din cultura lor, Elevii de liceu mai ştiu câte ceva, dar nu foarte mult, căci n-au avut prea mult timp. Atunci catedrele de limbă română din aceste ţări sunt extrem de importante. Dacă la un moment dat aceşti copii vor vrea să se reîntoarcă la originile lor, vor putea să o facă şi în ţara lor adoptivă.
Nu toţi se vor înscrie la litere, dar aceia care vor vrea să o facă, vor găsi condiţii şi aici. Acesta este rolul pe care poate catedrele nostre ar putea să le aibă faţă de comunităţile acestea care cresc mereu. Trebuie să păstrăm locurile acestea, catedrele de limba română, pentru aceste generaţii. Italia din fericire are o situaţie privilegiată: de la nord la sud, sunt catedre la Udine, la Padova, la Milano nu este o catedră, dar este un lector, Torino, Florenţa, Pisa, Roma, Napoli, Bari şi în Calabria unde este o colegă care predă franceză, dar şi ore de română. Este probabil şi o problemă de bani, când trebuie să se taie, se taie fondurile de la domeniile care nu produc."
De curând aţi primit titlul de "profesor honoris causa" a Universităţii din Bucureşti, iar cu ocazia premiilor Giuseppe Acerbi la Castel Goffredo la Mantova aţi primit un premiu special pentru activitatea dumneavoastră de traducere.
"Titlul de "profesor honoris causa" îmi fusese deja dat în urmă cu 2 ani. Din motive de sănătate, atunci nu m-am putut duce să-l iau. Acum, mergând în România pentru o conferinţă, colegii mei de la catedra de limbă italiană au spus: "atunci să profităm de ocazie şi să încercăm să facem şi ceremonia de conferire a titlului de 'profesor honoris causa'" Primirea acestui titlu în semn de recunoaştere a activităţii mele, mi-a făcut o deosebită plăcere şi trebuie să vă mărturisesc că m-a emoţionat extrem de mult. Când am intrat în sală, îmbrăcat cu toga, pe notele imnului 'Gaudeamus igitur', m-am emoţionat cu adevărat.
Cât despre premiile Acerbi, acestea sunt dedicate în fiecare an unei culturi diverse. Anul acesta a fost rândul României. Au fost premiaţi Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana şi au decis să mă premieze şi pe mine pentru activitatea de traducător.
Iată, despre activitatea mea de traducător, începută în anii tinereţii la Bucureşti, mi-aduc aminte că în 1968 la Teatrul Mic din Bucureşti a fost prezentată pentru doar 10-15 zile, căci cenzura de atunci a întrerupt reprezentările, tragedia lui Marin Sorescu "Iona", în regia lui Andrei Serban, în interpretarea lui George Constantin. Eu am tradus imediat această piesă şi am trimis-o la Einaudi, unde era director un fost coleg de Universitate. Câtva timp după aceea am primit o scrisoare de la directorul Teatrului Stabile în care îmi spunea că textul plăcuse extrem de mult. Îmi mai spunea că trimiseseră textul şi lui Vittorio Gasmann care a declarat că ar fi extrem de onorat să interpreteze acel text. Eu am simţit că l-am apucat pe Dumnezeu de picior când am auzit aşa ceva.
Un text de Sorescu, interpretat de marele Gasman într-unul din teatrele de excepţie ca şi Teatro Stabile din Torino, ar fi însemnat un eveniment formidabil. Din păcate acest proiect nu s-a realizat, căci anul următor a fost schimbat directorul.
Vedeţi, eu de aceea iubesc România şi cultura română. Toate aceste amintiri, toate aceste proiecte realizate sau eşuate, alcătuiesc o parte importantă a vieţii mele. O viaţă deosebit de frumoasă, care este legată profund şi de România, patria mea adoptivă."
Viorica Nechifor, Torino
