ANCA STÂNGACIU: Securitatea și exilul intelectualilor din România (Editura MEGA, Cluj-Napoca 2019)
de Lucian Bureriu, membru al Uniunii Scriitorilor din România
Ar fi fost interesat ca titlu și Exilarea intelectualilor din România. Cum și-au păstrat identitatea națională. Autoarea a desfășurat o considerabilă activitate de documentare pentru această Odisee a exilaților români de după 1945. O completare posibilă ar fi un secondo tempo, de data aceasta, desigur, fără aportul Securității, o analiză a plecării românilor în străinătate după 1989…
Fără echivoc, exilarea silită de după război a fost un act politic, în spirit anticomunist și un refuz al compromisului ideologic. Un registru larg de cetățeni este inclus aici, liberali, țărăniști, legionari, monarhiști, tradiționaliști, precum și apoliticii, diplomații, scriitorii, artiștii plastici…Valul anilor `40-`50 a fost cel mai puternic, reprezentat de rezistenții politici cu vizibilitate. Anii `60-`70 reprezintă, conform autoarei, „exilul secund”, o formă atenuată a exilului, cauzată mai ales de nevoia renunțării la patrie și cu dorința recunoașterii internaționale a valorilor individuale, existând și aici desolidarizarea față de regimul comunist sau motivația mizeriei materiale. „Securitatea a folosit metodele cele mai perverse pentru a șantaja, pentru a manipula sau pentru a convinge exilații în asumarea unor acțiuni favorabile regimului comunist (…) intelectualii reprezentativi exilați în Italia au fost vizați de către Securitate, o parte dintre ei încuviințând să interfereze cu ofițerii acesteia”, ca informatori, răsplătiți…Organizarea de colonii s-a făcut cu scopul de a controla, prin metoda „mâna cea lungă a patriei” comunitățile românești.
Scriitorii și-au arătat preferința pentru Italia din motive lingvistice și pentru prezervarea conștiinței de sine a latinității, lucru mai ușor de realizat decât în spațiile spirituale ale germanilor sau anglo-saxonilor. Au fost tratați mai puțin restrictiv decât în SUA, de unde erau expulzați. Considerat de Monica Lovinescu drept un epicentru al exilului cultural, Mircea Eliade a dobândit recunoaștere internațională, fără să se desprindă de realitățile românești. A avut momente de mândrie dar și de autocritică etnică ( ne amintim aici de critica adusă administrației românești de după Primul Război Mondial, care lăsase localitățile să decadă, opinie care se întâlnește, de altfel, și cu acele reproșuri aduse de Memorandul lui Iuliu Maniu regelui Carol al II-lea.)
Un deceniu de exil în Italia nu l-a împiedicat pe poetul, dramaturgul și eseistul Nicolae Caranica să considere că a trăit mereu în spirit românesc și își cosideră neamul înzestrat cu o deosebită vitalitate. Totodată a admis interferența cu cultura italiană a spiritualității românești, considerând-o o „smulgere din provincialism”. A continuat să scrie românește, de altfel ca și Lucreția Galaction Passarelli, care se adresa astfel comunității sale.
Dan Petrașincu, alias Angelo Moretta părăsește definitiv descurajantul climat românesc, ca și Cicerone Cernegură, care se depărta fără regret de „absurditățile inegalabile” ale dictaturii. Lingvistul Eugen Coșeriu, la zece ani de experiență italiană a devenit un savant proeminent, schimbându-și „abordarea culturală românească într-una universală (…) suferea cumplit de povara scrierii în limba română, de cea a provincialismului identității românești”. Prozatorul Teodor Scorțescu a fost totodată un diplomat de carieră, continuând să scrie și în exil. Oricum, acest al doilea val de exilați nu a trecut prin tragediile celui postbelic, dar a păstrat atitudinea anticomunistă, în linii generale.
„Vrăjitorul în frac”, dirijorul Sergiu Celibidache a fost atras de Roma în 1953. Pictorița Magdalena Rădulescu a fost considerată de Petru Comarnescu un simbol al vitalității armonioase și senine a neamului. Fuga în 1969 a plasticianului Camilian Demetrescu a fost determinată de refuzul colaborării cu Securitatea, el devenind unul dintre cei mai apreciați artiști străini din Italia. Violoncelistul Radu Aldulescu a aderat la spiritul italic din necesitatea unei apropieri esențiale de Occident, același sentiment al dorinței împlinirii profesionale pe alte meleaguri avându-l și violonista Mariana Sârbu.
Tentația revenirii în țară, pentru scurte perioade i-a bântuit pe arheologul Dinu Adameșteanu, pe investitorul Iosif Constantin Drăgan, pictorul Eugen Drăguțescu, pictorița Lucrația Galaction Passarelli, lingvistul Eugen Coșeriu, dirijorii Sergiu Celibidache și Ionel Perlea…
Celibidache nu a renunțat la cetățenia română, după dobândirea celei italiene. Un fapt mai puțin cunoscut, „în interviul luat în primăvara anului 1970 de jurnalistul și scriitorul L.B. la punctul de frontieră Stamora-Moravița, interviu care a avut succes la Radiodifuziunea Română, pe atunci dornică să facă public pe plan internațional dezastrul inundațiilor în vederea primirii de ajutoare, fiica preotului Galaction și româncă în exil, cum singură s-a recomandat, revenise în România, în folosul țării. Ajutorul în bani, mulți bani era destinat sinistraților, celor oropsiți.”
Dintre toate revenirile, poate cea mai vizibilă a fost cea a lui Iosif Constantin Drăgan, care a avut întâlniri cu Securitatea și demnitari ai statului român. A înființat la Lugoj o universitate, a devenit patronul editurii, Nagard, contribuind și la dezinformarea celor din exil asupra realităților din țară.
Autoarea adaugă un insert de mari dimensiuni despre un preexil. Există o adevărată istorie a relațiilor cu Italia, scrisă de exilatul Nicolae Bălcescu, principesa Ghica, Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu. Aici se va încadra și Școala română de la Roma, întemeiată prin demersurile academicienilor Vasile Pârvan și Nicolae Iorga. Debarcarea aliată a făcut ca statul român să întrerupă atunci, în 1943, sprijinul financiar acordat până atunci instituției care a creat adevărate personalități în domeniile tehnice și artistice. După un timp au fost rechemați în țară și lectorii români din diverse centre italiene.
Ni se propune în carte o periodizare a exilului, prima fază desfășurându-se în perioada anti-antonesciană, după rebeliunea legionară, a doua, după 1944 fiind esențialmente anticomunistă. Desigur, majoritatea legionarilor au vizat Germania și Austria, doar un grup redus a ales noua capitală unde s-a refugiat Mussolini, acela al „codreniștilor”, conduși de Constantin Papanace, care a refuzat „guvernul simist” de la Viena. Din mica garnizoană italiană au făcut parte fostul atașat de presă Nicolae Caranica și lingvistul Eugen Coșeriu. Au fost și acțiuni în forță, precum acea ofensivă pentru ocuparea Oficiului Diplomatic Român. Venirea Stângii la putere în Italia va implica o reținere față de legionarii români, explicabilă prin sentimentul de culpabilitate a italienilor care creaseră fascismul în Europa. Italia nu părea un loc favorabil migranților, așa că o parte a legionarilor au preferat țări cu democrații consolidate, precum SUA. Era mai mult o placă turnantă pentru relocarea celor nou veniți, către alte destinații. În următoarele decenii migranții români erau primiți la Triest, apoi în lagărul din Latina. Între cei rămași în peninsulă s-a remarcat Teodor Onciulescu care a urcat spre o carieră universitară la Napoli, unde a susținut conferințe dedicate scriitorilor români. Interesantă a fost interacțiunea culturală italo-română, Bruno Mazzoni ajungând să cunoască universitari din capitală și să traducă Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, să elaboreze studii despre Arghezi și Ion Barbu. După părerea lui Laurențiu Ulici, opiniază autoarea, până în anii `80 au plecat din țară cam 230 scriitori, ceea ce însemna cam 12% din totalul lor din acele decenii.
Specialiști italieni de notorietate au vorbit admirativ despre „personalitatea culturală a savantului de renume mondial” Eugen Coșeriu în cadrul Societății de Lingvistică din Milano. Placa turnantă italiană era nefavorabilă totuși universitarilor, așa că acesta a plecat în Uruguay. Securitatea l-a urmărit însă și acolo, l-au numit „Filologul”, în eventualitatea revenirii în țară și recuperării unui capital intelectual de excepție. Mircea Popescu a preluat după război Lectoratul de limbă și literatură română din Milano, devenind sufletul Societății Academice Române, a semnat „Poeti romeni in esilio” și materiale de presă sub forma unor eseuri sub titlul „Cronica pesimistului”, replică la cronicile optimistului G. Călinescu. A tradus cărți reprezentative ale unor scriitori români. Lucky Galaction Passarelli s-a stabilit definitiv în penisulă prin căsătoria cu contele Sciarra și ulterior cu Pasarrelli, publicând literatură în italiană și română, vernisând expoziții ale propriilor picturi. ( Ea a fost cu soțul în mașina oprită la frontieră, când au adus bani pentru victimele inundațiilor din 1970, refuzând să răspundă în germană întrebărilor interviului și vorbind foarte corect româneasca. N.n.)
Radu Aldulescu a venit ca personalitate gata formată în Italia. Notorietatea i-a adus includerea în rețeaua informativă în care era numit „Alexe”. Poziția sa față de țară a fost considerată bună, așa că a ieșit din vizorul Securității. În anii `80 violonista Mariana Sârbu a fentat autoritățile rămânând în Occident, s-a stabilit la Milano și a avut numeroase succese internaționale. Mai ciudat a fost destinul graficianului de forță Mihu Vulcănescu. A avut expoziții la Roma, Milano, Veneția, Florența, Napoli și s-a stabilit în peninsulă. A fost suspectat de spionaj în favoarea Iugoslaviei, de dispreț la adresa artei realist-socialiste. A devenit totuși informatorul „Vulcan”, iar notele și rapoartele date Securității au avut un caracter autolaudativ și infatuat, nelipsind tonul ironic folosit la adresa majorității exilaților. O lipsă crasă de caracter, s-ar putea spune.
Un capitol al cărții poartă un titlu semnificativ, Exilul între unitate și dezbinare. Zeloasa Securitate a statului dictatorial a avut metodele ei specifice prin care a reușit parțial să discrediteze oameni de succes. Autoarea a studiat arhivele CNSAS, cu notele informative și rapoartele pe care le conține. Securitatea „și-a adaptat metodele generale de lucru dinspre represiv spre preventiv prin avertizare, dezbatere/critică publică, informare, anihilare sau chiar spre preventiv-educativ”, prin exploatarea fricii, compromiterii, descurajării. Urmărea să creeze confuzie și suspiciune, dar pe de altă parte să și atragă intelectualii de prestigiu în susținerea regimului comunist.
Un exemplu puternic reliefat este acela al investitorului Iosif Constantin Drăgan, îmbogățit prin afaceri cu petrol și gaz, fost (probabil) membru al Gărzii de Fier, fugit cu banii legionarilor și…devenit un curtenitor al puterii comuniste. Un altul, Dinu Adameșteanu ar fi fost numit în 1943 șeful grupului legionar de la Academia Română din Roma, având dispoziția să creeze acolo o citadelă legionară.
În orice caz, autoarea subliniază într-o gamă majoră faptul că „pentru exilați, crearea unei structuri care să reunească intelectuali reprezentativi ai culturii române în exil, alături de oamenii de cultură italieni precum Bruno Mazzoni, Marcello Camilucci, Vittorio Vetttori sau Francesci Carnelutti, nu era nicăieri mai potrivită decât în Italia unde mai bine de jumătate dintre personalitățile exilate proveneau dinspre lumea literară, muzicală sau a artelor plastice.” Societatea Academică Română a fost, în acest sens, o structură cu caracter pur literar.
Concluzia voluminosului op al doamnei Anca Stângaciu este aceea că atribuirea cvasiunanimă a caracterului anticomunist exilului, inclusiv conaționalilor de după 1990 este o exagerare, o supraapreciere, întrucât studiul documentelor de arhivă dovedesc că nu rareori au fost cazuri de anticomunism doar la nivel declarativ sau nici măcar atât, deoarece susținerea „regimului roșu” era mult prea evidentă. Materialele semnate de Ioan Guția în revista Glasul patriei, mărturisirile lui Nelu Mânzatu despre proiectelele lui Iosif Constantin Drăgan destinate regimului comunist sunt probe clare ale…colaboraționismului. Sursa „Mugur” precizează că demersurile legionarilor conduși de Constantin Papanace au intenționat să aducă toată emigrația română în tabăra anticomunistă, ceea ce este o exagerare, deoarece grupările extremei drepte simiste sau papanaciste nu au fost pe deplin convinse că nu vor face unele concesii.
În finalul cărții găsim o utilă listă a exilaților români din Italia între anii 1941 și 1989, cu câteva date biografice.
Poate că dacă s-ar fi axat doar pe operele artistice realizate de exilații noștri, în exclusivitate, ceea ce recunoaștem, ar fi necesitat o imensă documentare și solicitarea numeroaselor opinii ale unor persoane avizate, cartea ar fi putut releva aspecte profunde ale creativității românești, oriunde s-ar afla aceasta.
Oricum, chiar conectată la documentele Securității, prezenta lucrare este o contribuție nouă la problema migrației românești și deschide un drum pe care ar trebui să-l urmeze autorii care se vor ocupa și de exilul nostru din alte țări. Documentul este folosit de Anca Stângaciu ca bază pentru o analiză a unor fenomene social-politice și literar-artistice, pertinentă și obiectivă. Metoda aleasă, aceea a permanentei confruntări cu elementul concret și de notorietate publică îi conferă cărții un loc valoros în panoplia noastră identitară.
______________________________________________________________________________
Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea Timișoara. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara. Îi apar cărți de poezie, proză și eseistică. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1968. A publicat eseuri și beletristică în țară, Germania, Canada, SUA. Este activ în presa de specialitate.
