Scriitoarea Tatiana Covor şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, mai precis ultimii 34 de ani, în Peninsulă. Dar inima ei rămâne împărţită între ţara de adopţie, Italia, şi ţara părinţilor ei, România. Şi tocmai „inima”, ca organ vital, este în centrul ultimei cărţi publicate de Tatiana Covor, intitulată „Operaţie de rutină. Manuscrisele celei de-a doua vieţi” publicată în Italia la Editura Philobiblon.
Tatiana Covor a decis să descrie revenirea ei la viaţă, după o operaţie pe cord deschis la care a fost supusă acum 13 ani. Cu câteva zile înainte de prezentarea cărţii la Florenţa, am realizat un interviu cu autoarea, pentru a afla mai multe despre cum a văzut lumina tiparului jurnalul postoperatoriu.
Născută la Moscova, aţi copilărit în nordul Moldovei, apoi aţi trăit momente cruciale ale vieţii în Franţa şi în Italia. Unde este „inima” Tatianei Covor? «Rădăcina mea e în România, viaţa mea de adultă – adică de la vârsta de 24 de ani – este în Italia. Aici am lucrat, aici m-am format, aici s-a construit viaţa mea. Inima mea însă nu are nicio îndoială: eu am două „acasă”: de la Roma merg „acasă” la Bucureşti, de la Bucureşti merg „acasă” la Roma. Occidentul, o „centrifugă frenetică”.»
Care a fost parcursul dvs. literar? «Timp de câteva zeci de ani nu am avut timp de altceva decât să depăşesc greutăţi, la început, să caut de lucru, să învăţ repede, cât mai repede, fiindcă dacă voiam să înaintez, străină fiind, trebuia să mă străduiesc mai mult decât ceilalţi. Apoi am început să cresc profesional, au urmat ani şi ani de „alergătură”, aşa cum se obişnuieşte în Occidentul acesta frenetic, ca o centrifugă teribilă, care îndepărtează pe cine nu reuşeşte să se adapteze. La 50 de ani am avut o întorsătura a vieţii care m-a pus în faţa oglinzii personale. Dintr-o durere s-a născut prima carte, apoi au venit celelalte.»
Cărţi autobiografice
„Operaţie de rutină” este un jurnal intim, când aţi început să îl scrieţi, vă gândeaţi deja că o să o publicaţi? «Nicidecum. E o poveste ciudată. „Operaţie de rutină” e prima carte pe care am scris-o, în 1997, şi am pus-o într-un sertar ascuns, fiindcă erau evenimente care atingeau o rană prea proaspătă. Am scris cartea ca să-mi ofer un sprijin mie însămi, într-o situaţie grea. Dupa şase ani, în 2003, am scris „Tara care nu există”, pe care am publicat-o în România, apoi, în 2005, „Anunţ matrimonial”. Doar în 2007 am scos din sertar „Operaţie de rutină”: se vede că depăşisem obstacolele mele interioare. Am publicat-o la Bucureşti, anul trecut apoi a fost cea aleasă spre publicare în Italia.»
Celelalte două cărţi publicate se întitulează „Tara care nu există” şi „Anunţ matrimonial”- există o sămânţă de autobiografie şi în primele două volume? «Dupa părerea mea, în orice carte, personajul principal este autorul. Câteodată se maschează, alteori se povesteşte pe faţă, dar ar putea, oare, să povestească sentimente pe care el să nu le fi trăit?»
De unde vă vine inspiraţia? Aveţi anumite tabieturi când vă aşezaţi în faţa calculatorului? «Am mult prea multă admiraţie pentru scriitori, ca să mă consider „colegă” cu ei, şi pe deasupra să mai am şi tabieturi. Mai bine tac si scriu. Ce-o fi mai departe, mai vedem.»
Cine e persoana care citeşte primul manuscris, când e gata? «Cealalta jumătate a sufletului meu: o prietenă din România.»
Închiderea cercului
Puţine persoane au curajul să descrie cu luciditate momente atât de intime precum cele descrise în „Operaţie de rutină”. Care a fost momentul cel mai greu de povestit? «De când am scris cartea, pânâ ce am avut curajul să decid să o public, au trecut şase ani. În „Operaţie de rutină”, fiecare cuvânt a fost greu de scris, în afară de ultimul capitol, care a însemnat, într-un fel, seninătatea, detaşarea, „închiderea cercului”.»
Care este mesajul pe care aţi dori să-l transmiteţi prin acest „jurnal intim”? «Cartea a fost scrisă pentru mine însămi. Am vrut, scriind-o, să mă oblig la o întoarcere forţată la normalitate, să găsesc energia care să mă scoată la liman, forţa care să mă ţină în picioare. De abia dupa aceea, mi-am dat seama că mesajul ieşea din paginile cartii şi atingea pe fiecare într-un mod diferit. Am fost extrem de emoţionata la un dialog cu cititorii, când au venit la mine persoane necunoscute, care ţineau să-mi spună cum această carte îi ajutase să depăşească o răscruce grea: o despărţire, o suferinţă. Îmi place să cred ca ce am scris dă „un brânci” spre bucuria de viaţă.»
Cheia supravieţuirii
Cât de prezentă este frica de moarte în viaţa unei persoane care a luptat cu o boala de inimă? Care este secretul depăşirii momentelor dificile? «Poate că ar trebui să scriu vreo duzină de cărţi despre asta. În câteva rânduri e prea greu să pot spune ceva. Dacă iau în consideraţie toate elementele şi toate situaţiile, ar fi trebuit să fi murit de mai multe ori în viaţa mea. Sunt încântată, dar surprinsă de faptul că un şir nesfârşit de coincidenţe s-au organizat în aşa fel încât astăzi să fiu aici şi să răspund întrebărilor Gazetei. Oricum, pentru mine, cuvântul-cheie pentru depăşirea momentelor dificile este „detaşarea”. Agitaţia şi panica sunt cei mai proşti sfetnici.»
Miruna Căjvăneanu
Cartea Tatianei Covor nu se găseşte la toate librăriile, fiind publicată la o editură de nişă, „Philobiblon”. Volumul se poate comanda însă pe site-ul www.ibs.it.
