Lucrează în Italia ca "badante", de mai bine de trei ani, dar înainte de asta a trecut prin experienţa de "căpşunar" în Spania. În ambele ţări a cunoscut greutăţile prin care trec românii plecaţi să-şi caute un trai mai bun. E povestea unei românce care si-a sacrificat ultimii ani pentru a putea să-şi întreţină familia din România. E hotărâtă să nu renunţe până nu va realiza tot ce şi-a propus.
Călina Vasilica are 44 de ani, este originară din judeţul Olt, iar în urmă cu opt ani a decis să plece la muncă în străinătate, copleşită de greutăţile de acasă. Provine dintr-o zonă a ţării unde oamenii sunt renumiţi pentru grădinile de zarvatat, dar a renunţat la munca câmpului şi a hotărît să-şi încerce norocul în Spania.
“Numai cine e puturos moare de foame”
"La mine în zonă numai cine e puturos moare de foame. Cine munceşte, poate să trăiască decent. Avem un pământ bun, suntem renumiţi pentru "usturoiul de Fălcoi", îl cunoaşte o ţară întreagă. Dar nimeni nu te încurajează să porneşti o afacere în agricultură, bazată pe procedee noi, pe tehnologie sau, mai departe, distribuţie şi valorificarea produselor. Munceşti de dimineaţă pînă seara, scoţi recolte nemaipomenite, dar te trezeşti că trebuie să vinzi totul pe mai nimic. Am hotărît că trebuie să plec, pentru că am doi copii deosebiţi, fata trebuia să termine un liceu bun, pentru că e deosebit de silitoare. Nu puteam să o dezamăgesc şi să o ţin acasă."
Interviu pentru căpşuni
Înainte de a ajunge în Spania, a trebuit să treacă prin multe interviuri şi să treacă tot felul de teste medicale. Era dezamăgită de faptul că persoane cu studii universitare, tinere, care nu aveau altă şansă în ţară, trebuiau să aleagă calea câmpurilor de căpşuni din Spania.
"Spaniolii au luat toată spuma României. Fete tinere, frumoase foc, cu studii la facultate au fost selecţionate şi trimise la muncă pe câmp. Ele alegeau asta, pentru că nu mai găseau altă cale de a se întreţine. Au plecat cu mine profesoare, inginere, care nu ştiau ce să mai facă în ţară. Oricum, selecţia a fost deosebit de severă. Trebuia să ai sub 40 de ani, să ai studii minim liceale şi să fii perfect sănătoasă. Am început interviurile la ministerul muncii în Bucureşti, în anul 2004 şi abia în 2005, februarie, am plecat. A trebuit să prezint diplomă de studii, carnet de producător agricol, să demonstrez că am experienţă şi că deţin teren agricol. În plus, trebuia să ai bani de analize şi tot felul de documente. Am cheltuit atunci, peste 12 milioane."
Ajunsă în Spania a avut satisfacţii, atât profesionale, cât şi materiale, dar pentru aproape cinci ani a cunoscut umilinţa pe care trebuie să o suporte "căpşunarul". "În ţară, lumea ne numeşte căpşunari şi ne ironizează, fac comentarii răutăcioase, dar habar nu are prin câte trece românul ajuns în Spania pe câmp. Acolo îţi rupi oasele, îţi distrugi sănătatea şi cunoşti în unele momente umilinţa la maxim.
Dacă nu eşti puternic şi nu ai măcar un pic de experinţă la munca câmpului, nu ai nicio şansă să supravieţuieşti mai mult de şase luni. Unii renunţă sau sunt trimişi acasă după 15 zile. În timp, cei care rezistă, se îmbolnăvesc. Nu ieşi întreg după o astfel de experienţă. Eu după cinci ani, deşi am fost trimisă la cursuri şi am primit posturi de conducere, am rămas cu sechele, organismul meu a avut şi are mult de suferit."
"În ţară, lumea ne numeşte căpşunari şi ne ironizează"
Rezistenţă fizică
Iată cum descrie Călina Vasilica munca la căpşuni: o muncă prost plătită, care cere rezistenţă fizică şi mentală, care cere sacrificii şi care în final îţi "procură" epuizare şi boli cronice. "Cred că aş putea să povestesc zile întregi despre ce se întâmplă pe câmpurile şi în serele de căpşuni din Spania. Eu am ajuns într-o regiune renumită pentru această cultură, Mugher, lângă Huelva, situată în sudul extrem al Spaniei. Am fost primiţi bine, în sensul că ne-au cazat în clădiri foarte curate, cu toate utilităţile, nu ne lipsea nimic. Orarul este de şase ore şi jumătate, dar trebuie să stai aplecat toată ziua, în căldura aia şi să cari lădiţele cu căpşuni. Urmau montarea şi demontarea serelor.
Mai apoi, eu am fost pusă în posturi de responsabilitate, am fost trimisă la cursuri şi am participat la toate fazele de producţie. Cine nu ştie, nici nu-şi poate închipui câtă tehnologie e în spatele căpşunilor. Tratamente aproape zilnic, de la firul de plantă şi până la fruct, muncă cât cuprinde şi multă responsabilitate. Repet, nu rezişti nicio săptămână dacă nu eşti obişnuit cât de cât cu munca.
De altfel, mulţi, foarte mulţi români care vin, pleacă după câteva zile sau sunt trimişi acasă de către patroni. Dar, cei care rezistă şi dovedesc că sunt buni la muncă, sunt respectaţi în totalitate. Nu am întâlnit nicăieri pe unde am umblat, un respect mai mare. Banii însă nu reflectă munca… 35 de euro pe zi e maxim pe care poţi să iei. Sunt unii care nu iau mai mult de 15-20 de euro."
"Rezist în Italia"
De aproape trei ani, românca trăieşte în Italia şi lucrează ca "badante". Chiar dacă e o muncă ce nu-i place şi care nu-i aduce satisfacţii de niciun fel, a ales să rămână şi să nu se întoarcă în Spania pentru că cei cinci ani petrecuţi acolo îi resimte din punct de vedere fizic.
"La căpşuni fie îţi distrugi oasele şi musculatura, fie îţi otrăveşti organismul. Aia nu e muncă de femeie. Toţi se îmbolnăvesc. Eu am lombosciatică destul de gravă, coloana a devenit fragilă, am probleme de respiraţie şi piele din cauza tratamentelor cu substanţele folosite acolo. Eu am rezistat cinci ani, dar majoritatea ajung la spital. înainte de a pleca din Spania am stat şi eu în spital, am fost pusă pe picioare, mi s-a acordat toată asistenţa necesară, dar sechelele au rămas. Acum sunt în Italia, lucrez la o bătrână, nu-mi place deloc, dar rezist.
Fac totul pentru copii, fata a reuşit să termine un liceu renumit din ţară, va face şi facultate, iar băieţelul va începe şi el liceul anul viitor. Mi-am făcut casa, am pus la punct copiii şi mai am câteva proiecte de terminat. De aceea mai rezist şi cât mai pot, muncesc printre străini."
Andi Rădiu
