Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. După înscrierea, în 1860, la Liceul german din Cernăuţi, în 1863 s-a retras ca ”privatist” (elev particular), nesuportând disciplina şcolară. În 1864 a fost copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 a devenit custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul.
După moartea acestuia, a plecat în Transilvania, la Blaj şi Sibiu, unde şi-a continuat studiile liceale. A ajuns apoi la Bucureşti, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. Devine copist şi sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), participând la turnee în întreaga ţară, apoi ajunge la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde este angajat ca sufleur.
În toamna anului 1869 a plecat la Viena, unde până în 1872 a fost ”student extraordinar” la Facultatea de Filosofie, neavând dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Audiază cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, ştiinţe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). Aici face parte din societatea literar-socială ”România” şi cea literar-ştiinţifică ”România jună” şi îl cunoaşte pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept.
Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia ”La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broşura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuţi), intitulată ”Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”.
În acelaşi an a început colaborarea la revista ”Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet. Adevăratul debut în poezie a avut loc la 25 februarie 1866, la vârsta de 16 ani, în nr. 6/1866 (25 febr.-9 mart.) al revistei, când directorul acesteia i-a publicat prima poezie, ”De-aş avea..”, semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan, din Eminovici în Eminescu).
Începând cu 1866 şi până în primăvara anului 1883, această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care: ”O călărire în zori”, ”Din străinătate” ,”La Bucovina”, ”Misterele nopţii”, ”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ”La Heliade”, ”La o artistă”, ”Amorul unei marmure”, ”Junii corupţi”, ”Pe lângă plopii fără soţ..”, ”Şi dacă…”, ”Din noaptea…”. După apropierea de societatea literară ”Junimea”, în care creaţiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să colaboreze la revista ieşeană ”Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia ”Venere şi Madonă” (15 apr. 1870), poemul ”Epigonii”, povestea ”Făt Frumos din lacrimă”. Continuă în 1871, cu poeziile ”Mortua est”, ”Înger de pază” şi ”Noaptea”.
Stabilit la Iaşi, începe să frecventeze şedinţele junimiştilor, unde îşi citeşte lucrările. Diversitatea, profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ”Junimii”, care se va servi de poezia noului poet pentru a argumenta definirea ”direcţiei noi” în literatura românească, după perioada paşoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societăţii poemul ”Egipetul”, nuvela ”Sărmanul Dionis”, poeziile ”Înger şi demon” şi ”Floare albastră”.
Intrarea sa în publicistică a avut loc în 1870, tot în ”Familia”, cu articolul ”Repertoriul nostru teatral”, o examinare critică a producţiei româneşti teatrale.
Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pe atunci, să-şi completeze studiile, urmează, între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876), perioadă în care l-a cunoscut pe Ion Creangă, cu care a legat o mare prietenie. Tot la Iaşi a cunoscut-o şi pe Veronica Micle, care i-a rămas alături până la sfârşitul vieţii, conform „Dicţionarului scriitorilor români”.
Activitatea jurnalistică
Importantă rămâne activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu. După ce în 1876 a fost redactor-administrativ la ”Curierul de Iaşi”, apoi îşi va schimba statutul în acela de ziarist profesionist. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la Bucureşti, unde devine, la sfârşitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul ”Timpul”, organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape şapte ani, alături de I. Slavici şi de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieţii politice. În 1880 devine redactor-şef al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieţii contemporane.
Ca o recunoaştere a activităţii sale publicistice, în 1883 a fost ales membru al Societăţii Presei Române (constituită la 13 febr.), condusă de B.P. Haşdeu. În paralel, a continuat colaborarea la ”Convorbiri literare”, printre poeziile care i-au mai apărut aici numărându-se şi ”Departe sunt de tine”, ”Povestea codrului”, ”Singurătate”, ”Împărat şi proletar” (1874), ”O rămâi”, ”Revedere”, primele patru ”Scrisori” (1881), ”Scrisoarea V” fiind publicată postum (1890), ”Sara pe deal”, ”La steaua” ş.a. În 1883 apărea, în ”Almanahul Societăţii economice social-literare ‘România jună’ din Viena”, poemul ”Luceafărul”, reprodus apoi şi în paginile ”Convorbirilor literare”.
Primul volum de poezii
O primă culegere din opera poetică eminesciană şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui M. Eminescu a apărut la 21 decembrie 1883. Volumul ”Poesii” a fost tipărit de Editura Librăriei, Socecu&Comp – Bucureşti, într-o frumoasă ţinută grafică, cu un portret al poetului şi cu o scurtă prefaţă a lui Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene.
Cartea cuprinde 307 pagini şi este singurul volum de poezii publicat în timpul vieţii marelui poet, alte două ediţii fiind publicate în 1885 şi în 1888. Cartea a fost tipărită în lipsa autorului din ţară, acesta fiind internat într-un sanatoriu în Germania.
Mihai Eminescu a murit la 15 iunie 1889. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, la umbra unui tei.
