Au trecut 100 de ani de la istorica Uniune a teritoriilor locuite de români in Statul românesc. Mă așteptam să se aducă onoare părinților fondatori ai Banatului, Crișanei, Maramureșului și Transilvaniei care s-au adunat la Alba Iulia în număr de 1.228.
Nu pretindeam focuri de artificii și atmosferă ca la Las Vegas, ci o atmosferă adecvată ocaziei. La urma urmei era vorba de o sărbătoare foarte importantă pentru milioane de români care trăiesc departe de țara lor și care încă se simt legați de tărâmul natal.
Pentru latini, pentru toți latinii, sentimentul de apartenență față de țară, propriile origini, propriile bordeie și obiceie este un sentiment care te însoțește toată viața, în orice loc de pe Glob te afli.
Consulatul General al României este, cred, după Ambasada României, bucata de pământ românesc cel mai important în Italia. Acela pe care gravitează mulți cetățeni români, muncitori cărora le pasă de bunăstarea familiilor lăsate în România.
Milano a fost întotdeauna un oraș foarte important pentru relațiile române/italiene.
Ziarul Corriere della Sera din 29 octombrie 1918 scria despre știrea constituirii Comitetului lombard Pro Români care, chiar de la prima întâlnire a subliniat importanța avantajelor economice ale celor mai strânse relații dintre italieni și români. Înțeleseseră acest lucru cu mai bine de 100 de ani în urmă.
În ultimii zece ani am participat la sărbătorirea zilei de 1 Decembrie și am asistat la luări de cuvânt ale Ministerului de Externe, Prefectului din Milano, consilieri și importante personalități românești. Toți au avut cuvinte de susținere și de vecinătate și creau puternice puncte de contact între comunități.
Aveau loc expoziții de artă cu artiști români și era o ferventă participare, persoane care deși nu se cunoșteau, își adresau întotdeauna o vorbă bună, nu existau separări de niciun fel. Mâncarea era bună, era întotdeauna coadă la bufet. Se mânca stând în picioare, dar eram serviți bine.
La Limbiate m-am regăsit într-o sală anonimă, care cuprindea garderoba, conținea mâncarea rece fără vreun gust care evident nu te îmbia să mănânci și câțiva ospătari nepoliticoși și plictisiți sau doar obosiți de muncă, pentru care schimbarea farfuriei murdare cu una curată era un efort nonnecesar… în aceeași seară am început să am probleme intestinale.
Părea că am fost exilați într-o dependance care, dacă ar fi avut țevi de apă caldă și niște vitrine era perfectă pentru o cantină a unei fabrici sau edificiu de birouri.
În sfîrșit, nu cred să fi cheltuit prea mult pentru a ne face să ne simțim acasă în acea seară. Nu m-au făcut să simt mândria de a fi român în fața italienilor prezenți.
Dar eu simt mândria de a fi român. Pentru că mă gândesc că în acea zi la Alba Iulia au avut în minte că peste 100 de ani s-ar fi întâmplat ceva mai grandios decât o cină modestă cu loc la o masă anonimă din Limbiate.
Din această cauză este încă nevoie de eforturile nostre de români pentru a-i onora pe toți ai noștri. De la Decebal la marii români care au trecut pe la Milano / și nu pe la Limbiate: Petru Culianu, Simion Bărnuțiu, Vasile Alecsandri.
Fără a-l uita pe marele Mihai Eminescu, pe Eugen Ionesco, Constantin Brâncuși, cunoscuți de mulți italieni și care au contribuit la educația mea.
(Un român din Milano)
