Ȋntre 9-11 noiembrie Nicolae Dabija a fost prezent la Torino în cadrul Festivalului „Armonii de Toamnă„ pentru a lansa prima ediție italiană a romanului „Compito per domani”, ed. Graphe.it, publicat în august 2018, în traducerea Olgăi Irimciuc. După prezentarea volumului la Consulatul României din Torino, autorul a participat la un maraton literar și la un spectacol realizat de românii și basarabenii care trăiesc în orașul italian.
Scriitorul, poetul, istoricul și jurnalistul Nicolae Dabija este membru de onoare al Academiei Române, membru al Academiei de Științe a Moldovei și membru al Academiei Europene; președinte al mișcării Sfatul Țării 2 și al Forului Democrat al Românilor din Moldova.
Domnule Dabija, nu sunteți pentru prima oară în Italia cu operele Dvs. Ați fost deja în 2014 la Trieste la Festivalul Internațional de Poezie unde ați primit Marele Premiu, apoi în 2015 la Recanati, unde ați primit premiul Giacomo Leopardi la Centrul Mondial al Poeziei.
Am mai primit un premiu italian pentru poezie „Umberto Mastroiani” la Fontana a Liri tot în 2015. Aș mai menționa aici un eveniment al vieții mele: la Cervara di Roma, considerată capitala mondială a artiștilor, în piața centrală se află o poezie de-a mea cioplită în piatră, între Umberto Saba și Rafael Alberti. Cred că Italia este foarte apropiată de noi și de cultura noastră. Evenimentul care s-a desfășurat la Torino l-aș compara cu un pod al lui Apolodor la alte dimensiuni, un pod cultural care se construiește astăzi. Și mă gândeam chiar și la cartea voastră pe care ai scris-o tu, Irina Niculescu și Marian Mocanu, „Come fratelli”, o punte culturală aruncată între romani și italieni. O carte ce trebuie tradusă și în românește. Europa culturală nu are granițe. La noi se spune că politica dezbină, iar cultura unește. Între țările române și Italia există legături vechi. L-am găsit pe Mihai Eminescu în basorelief la Recanati, la palatul lui Giacomo Leopardi. Așa cum l-am găsit pe Dante la Chișinău, la liceul care-i poartă numele. L-am găsit pe Pirandello pe scenele teatrelor din Chișinău. Iar pe voievodul Petru Cercel în antologiile de poezie italiană. De aceea putem zice că suntem o familie culturală, iar cartea voastră este ca o cărămida în acest pod al lui Apolodor contemporan.
Foarte frumos spus. Vă mulțumesc pentru aprecieri. Întorcându-ne la „Tema pentru acasă” care a fost prezentată la Torino, tradusă „Compito per domani”, cartea aceasta în câte alte limbi a fost publicată?
A apărut în Statele Unite ale Americii în seria Love Story într-un tiraj mare de 100 000 de exemplare. A apărut în două ediții în Franța unde a luat și un premiu „Prix de l’Autre Edition”. A fost tipărită în Germania, în Bulgaria, în Rusia, în Macedonia. Acum se traduce în chineză, în portugheză și spaniolă. În Ungaria cred că a ieșit zilele acestea. Mă bucur mult că acest roman este îndrăgit de cititorul de altă limbă. Inițial, mă gândeam că este o carte despre o realitate a noastră, o poveste de dragoste pe fundalul deportărilor basarabenilor în Siberia. Ceea ce place cititorului cred că este acel sentiment al dragostei care, prin puternicia lui, învinge infernul. Sunt bucuros că mulți dintre basarabenii noștri de aici cumpără cartea ca să o ofere cadou prietenilor italieni.
Spuneți-ne, vă rugăm, cum ați scris aceasta carte? Este chiar la începutul volumului o premisă.
Eu sunt cunoscut în Republica Moldova mai ales ca poet, autor de manuale, de studii istorice – nu m-am gândit vreodată că voi scrie o carte de proză. Dar în 2007 am avut un accident, am căzut de pe o stâncă de la 9 metri. La noi se spune că, înainte de moarte, omul își vede concentrat în câteva secunde întreg filmul vieții. Și acolo, pe fundul prăpastiei, între viață și moarte, eu am văzut acest roman: personajele lui care încercau să mă ajute, să mă scoată din prăpastie. Cât am stat internat în spital, circa 3 luni, am descifrat ceea ce mi s-a arătat. Când am ieșit din spital știam romanul pe de rost. Cartea este o descriere a ceea ce mi s-a revelat. Eu nu inventez în carte, eu descriu. De aceea, mulți cititori spun că este mai degrabă un scenariu de film. Aceasta este istoria acestui roman. Am avut sentimentul că este o lucrare bună, dar nu m-am gândit că voi ajunge la a zecea ediție pentru cititorul din Republica Moldova, cu peste 100000 de exemplare vândute. Prin scrierea acestei cărți, încerc să reabilitez intelectualul basarabean neîndreptățit. Mă bucur că este citit de tineri, care descoperă în carte o istorie relativ apropiată în timp de ei.
Este o „Temă pentru acasă” pentru mâine, pentru generațiile ce vor urma. Dar astăzi, ce se știe despre acești intelectuali în Europa? Care este pulsul?
Din păcate, nu se cunosc foarte multe. La Paris, la înmânările premiilor „Prix de l’Autre Edition”, președintele Asociației Scriitorilor Francezi a făcut un îndemn: „Mă adresez scriitorilor din est, să nu imitați proza franceză, pentru că în ea nu se întâmplă nimic decât cuvinte; voi aveți o experiență unică, comunismul, dictatura, despre care sunteți obligați să scrieți”. De aceea, cred că trebuie să se vorbească mai mult despre istoria popoarelor din fosta URSS, a celor din estul Europei, inclusiv din România. Chiar dacă unii consideră că ar trebui să vorbim despre țară numai de bine. Dar n-avem dreptul să tăceam despre marile noastre drame. Cine știe că lângă Urali este un lagăr care se numea Ivdel, unde au fost împușcați 22 000 de basarabeni. Acolo au fost puși la zid preoți, primari, scriitori, medici, ingineri, oameni cu studii superioare. La Katyn tot globul știe ce s-a întâmplat, dar la Ivdel nu știe nimeni. Am vorbit nu o dată în presă, am făcut apel la foștii președinți ai Republicii Moldova, să instaleze măcar un însemn la Ivdel, regiunea Saratov. Nimeni nu a reacționat în nici un fel. Trebuie să vorbim despre istoria noastră, chiar dacă este tragică, chiar dacă la unele pagini nu ne convine, dar suntem obligați să ne-o asumam.
Aș vrea să vă întreb de cuplul protagoniștilor Maria Răzeșu și Mihai Ulmu. M-a surprins alegerea numelor, ați ales special pentru ceea ce simbolizează din punct de vedere semantic?
Răzeșu înseamnă țăran liber, plugar liber. Răzeșii constituiau, la timp de război, oastea lui Ștefan cel Mare. Erau muncitori ai pământului, dar când Ștefan îi mobiliza, veneau imediat sub steag de luptă și erau foarte curajoși. Toate victoriile lui Ștefan se datorează acestei clase răzășești. Ei erau pătura cea mai importantă în Evul Mediu, atunci când românii erau amenințați de diferite pericole. Am ales pentru Maria acest nume simbolic pentru că răzeșii întruchipau demnitatea, înțelepciunea și credința. Prenumele Maria face trimitere la Maica Domnului și la sacrificiul acesteia. „În neamul nostru, zice Maria, acest nume continuă de 2000 de ani.” Mihai, în schimb, e și prenumele celui mai mare poet român Mihai Eminescu. Ulmu ar fi o trimitere la un arbore din poarta bunicilor, în care îmi plăcea să mă ascund copil fiind.
Cum a fost primit romanul Dvs. la Torino și cum v-ați simțit în mijlocul românilor și basarabenilor care v-au pregătit un adevărat maraton?
Am fost impresionat la Teatrul Valdocco la Torino, când o doamnă a spus: „Noi, românii din Republica Moldova și românii din Țară suntem uniți într-o sigură diasporă, avem acțiuni comune, mai rămâne doar voi acolo în România și Republica Moldova să vă uniți”. Deci ceea ce nu am reușit noi a reușit Italia, adică să ne unească. Și la biserica Sfânta Paraschiva participă la slujbe români de pe ambele maluri ale Prutului. Și lansarea cărții mele s-a transformat într-o mare sărbătoare a diasporei comune.
Doriți să le transmiteți un mesaj românilor și basarabenilor din diaspora torineză?
Aș vrea ca Republica Moldova și România să se regăsească acasă cu toți cetățenii ei. Noi ne-am întoarce acasă, mi-a spus cineva, dar nu vrem sa venim ca cerșetori. Aș vrea ca cei care au plecat să regăsească drumul spre casă, dar să revină la un salariu decent, la o viață demnă, așa cum o visează ei și cum au realizat-o în Italia.
Interviu realizat de Irina Niculescu (Torino)
Foto: Mihai Bursuc
