„Eu și poporul român nu ne vom înțelege bine niciodată printre cur*e fără rușine, îngrijitoare în depresie și alte elemente urât mirositoare, necivilizate și needucate. Până la urmă tot vă extermin”
Povestea acestei fraze începe în urmă cu 4 (patru) ani, mai exact, în anul 2014. A fost spusă de o copilă (la vremea aceea avea 16 ani) italiancă, în urma cărora cineva i-a deschis un proces. Nu intru în amănunte. La cât de mult a fost mediatizat cazul în ultimele două zile (în urma sentinţei), este imposibil să nu aveţi habar despre ce vorbesc.
Pentru cei care, totuşi, nu ştiu despre ce este vorba, este de ajuns să dea un search să se poată familiariza cu datele „problemei”.
Cum era normal, părerile/reacţiile pro şi contra au apărut.
Cele „pro” susţin sentinţa. Cele „contra” susțin că această condamnare (4 luni cu suspendare şi plătirea cheltuielilor de judecată) este prea drastică.
Copila mai sus menţionată, după ce a realizat gafa pe care a făcut-o, probabil sfătuită, a şters postarea pe care o făcuse publică pe pagina personală de facebook, iar apoi, împreună cu familia, şi-a cerut scuze.
După scuze a urmat un fel de petrecere (bufet) dată în „onoarea” comunităţii româneşti din Italia, unde s-au făcut cadou şi nişte cartele telefonice aparţinând unei companii al cărei nume refuz să-l scriu.
Trec la următorul pas: concluzia personală.
Sunt omul care preferă medierea şi reconcilierea înainte de toate. Sunt persoana care cere/acceptă scuze şi pe care le consideră o valoare… încă. Sunt omul împăciuitor care încearcă soluţii tot timpul, mai ales în situaţii care, la prima vedere, par fără ieşire. Ca atare, apreciez gestul lor, însă, în cazul de faţă, nu mă pot limita doar la atât.
De-a lungul anilor naţia română a fost umilită şi îngenuncheată într-un stil greu de imaginat. Au fost români cu drepturi încălcate şi lipsiţi de apărare, deşi, legal vorbind, ar fi fost protejaţi, însă, nimeni nu i-a băgat în seamă, nimeni nu i-a considerat. Ca urmare nici măcar nu le-au fost luate în calcul consecinţele sau repercusiunile în urma nedreptăţii. Au fost lăsaţi în bătaia vântului. Ba mai mult, tot ei erau cei păgubiţi şi cu capul plecat.
În cazul de faţă, vorbim de „afirmaţiile” unei copile adresate unei naţii. Fraze care, deşi sunt considerate injurii la adresa unei comunităţi, deşi fac parte din lista cuvintelor rasiste şi discriminatorii, deşi sună a ameninţare („… până la urmă tot vă extermin!”) ar trebui (doar) luate în calcul, nu pedepsite (zic unii).
Vorbim de un rezultat al unei societăţi în care, oriunde ai întoarce capul, e imposibil să nu te loveşti de un act de rasism, discriminare, prejudecata, umilinţa, bulism… şi lista poate continua.
Aceasta copilă este „formatul” în care mulţi tineri din ziua de azi – adulţii de maine – se încadrează perfect, tineri care, la rândul lor au fost „ajutaţi”, „susţinuţi”, „alimentaţi” în astfel de episoade.
De cine? De media, care nu mai are o limită în nimic. De spaţiul virtual. De societatea externă familie în care dreptul la exprimare vine înţeles total invers de cum îi este teoria şi, de ce nu, de nucleul familial care a uitat să-i transmită copilului cele mai mici noţiuni de educaţie, respect, umanitate, toleranţă.
Trăim în era prepotentei şi a dominării. Lupta de superioritate şi dorinţa de a ne face văzuţi iese cu mult din parametrii normalului, iar toate cele puse la un loc, sunt produsul societăţii de azi.
Întreb: De ce astfel de episoade n-ar trebui pedepsite, atâta timp cât legea ne permite? Cu atât mai mult, de ce trebuie să ne prefacem că nu există, indiferent de naţia sau rasa vizată?
Întorcându-mă pe subiect, consider că, atâta timp cât a existat un proces şi o sentinţă, a existat şi dreptate. Că sunteţi sau nu de acord cu ea, realitatea e asta.
Însă, pe cei care nu sunt în asentimentul pedepsei, nu pot să nu-i întreb: ce anume i-a deranjat (români fiind)? Trebuie să acceptăm în continuarea covrigăreala unora? Onoarea şi demnitatea noastră la ce se rezumă? În ce constă? Într-o chiftea” aruncată şi-o cartela telefonică pe care o poţi lua (şi) gratis?
Câţi ani de acum încolo trebuie să mai fim consideraţi „pomanagiii” Europei? Câte secole de acum încolo trebuie să stăm cu capul plecat în fata prepotenței, fără limită, a unora?
Ce ne-a mai rămas din tot ce suntem? Cât (mai) cântărim în ochii unora?
Ştiţi de ce s-a ajuns la episoade de genul acesta? Ştiţi de ce îşi permit să facă ce vor cu noi? Ştiţi de ce suntem călcaţi în picioare?
Pentru că n-am ştiut să ne apărăm atunci când a trebuit!
Pentru că am permis să se întâmple nenumărate episoade de genul în faţa cărora am rămas muţi şi indiferenţi. Pentru că ne mulţumim cu firimituri şi praf în ochi. Pentru că suntem o naţie care nu ştie ce vrea şi nu suntem în stare să luptăm pentru propriile drepturi, iar dacă le avem sau ne vin date, credem că alţii ne fac „favoruri”. Asta este mentalitatea noastră putredă.
Când ni se face dreptate, o dată la un secol, nu e bine! Din victime ne transformăm în păreri de rău şi regrete faţă de cei care ne-au umilit.
Când nu suntem apăraţi, „de ce nu suntem?”. Cine mai înţelege?
Ne hotărâm şi noi ce vrem de la viaţa noastră, asta, trăită prin străini? Ne hotărâm şi noi de care parte stăm? Vrem să fim tot restul vieţii preşul de la intrare?
Când ne aliniem cât de cât pe traiectoria coerenței, anunţaţi-mă şi pe mine. Poate reuşim să ne salvăm, totuşi. Pe noi înşine înainte de toate, că mai apoi, împreună, poate reuşim să ne dezicem de„emblema” asta care, în unele cazuri, ne-am pus-o singuri.
P.S. Ţin să precizez că o astfel de atitudine aş fi avut-o şi invers. M-aş fi comportat la fel chiar dacă în locul „inculpatei” era un „mioritic”. Ultimul lucru la care mă gândesc, când e vorba de lege şi dreptate, este naţionalitatea celui procesat şi condamnat.
Iuniana Daniela Popescu
