Marinela Leontina Spînu, 23 ani, s-a născut la Focşani cu un an înainte de evenimentele din decembrie 1989. A plecat din ţară după ce a primit buletinul. A muncit, a studiat, s-a chinuit şi acum este studentă la limbi străine la Universitatea Tor Vergata din Roma. O realitate tulburătoare, pe care puţini şi-o pot imagina.
La 12 ani vindea ziare în Focşani, la 14 a venit să lucreze în Italia ca îngrijitoare într-o familie de bătrâni, apoi s-a înscris la şcoală şi a obţinut rezultate încurajatoare, urmând ca în curând să-şi susţină lucrarea de licenţă în Literatură Anglo-Americană. Este mândră că este româncă, dar nu crede că se va reîntoarce în România. Pentru viitorul apropiat îşi doreşte să-şi deschidă propriul birou de traduceri.
Marinela, când ai venit în Italia?
«Sun
t rezidentă în Italia de mai bine de 8 ani. Aveam numai 14 anişori când am plecat către această ţară din micul meu oraş Focşani, cu o valiză plină mai mult de vise şi speranţe, decât de lucruri materiale. Terminasem de puţin timp şcoala generală şi luasem decizia să vin în Italia pentru a-mi construi un viitor. Nu aveam intenţia de a continua studiile, ci de a munci pentru câţiva ani, cât ar fi fost necesari pentru a-mi face o casă în România. Vise de copil inocent, nu e aşa?
Însă lucrurile nu au decurs aşa cum îmi imaginam. Italia nu a fost America pentru mine. Începusem să muncesc la un cuplu de bătrâni unde nu am stat decât o lună… A fost suficient cât să îmi doresc să continui studiile, deoarece nu puteam accepta să îmi irosesc anii cei mai importanţi din viaţă pentru a face această meserie. Simţeam că trebuia să fac mai mult, că pot mai mult. Şi aşa am decis să mă duc la un institut de măicuţe din Forlimpopoli, unde am stat 9 luni, timp în care am frecventat clasele 7 si 8 într-un singur an, obţinând şi aici un titlu de studiu de 8 clase. Apoi, de îndată ce mama a avut resursele necesare pentru a mă lua acasă, am plecat împreună în Paestum (Salerno). Fiind perioada estivă, am decis să o petrec muncind la un bar din zonă. Mama nu putea accepta ca o fată tânără ca mine să muncească toată viaţa într-un bar. Nu a durat mult şi m-am înscris la un Liceu de limbi străine şi contabilitate din Salerno, unde am absolvit în 2009, cu nota 70/100.»
Când te-ai mutat la Roma?
«Având în vedere faptul că tata locuia la Roma, am decis să mă înscriu la facultatea de Limbi şi Literaturi Moderne la Tor Vergata. Acum sunt în anul III, iar după atâtea sacrificii pe care le-am făcut, atât eu cât şi părinţii mei, mă simt împlinită din punct de vedere scolastic, deoarece în curând îmi voi da licenţa în Literatură Anglo-Americană. Mă simt mândră de ceea ce fac şi de faptul că sunt româncă. Nu toate reuşim să împlinim un parcurs scolatic aici, printre străini, unde invidia este la ordinea zilei. Venim cu vise şi speranţe într-o ţară străină unde suntem văzuţi rău, în mare parte din cauza răutăţilor pe care le fac românii noştri. Şi chiar dacă acest lucru m-a afectat oarecum, chiar şi pe plan scolastic, din cauza anumitor jigniri şi apropouri nedrepte ce mi s-au adresat, eu am mers mereu cu capul sus şi am ştiut să fac faţă răutăţilor. Am fost norocoasă că am avut şi mulţi prieteni lângă mine, majoritatea de naţionalitate italiană şi ucraineană. Din partea tinerilor italieni de vârsta mea nu am ocazia să fiu văzută cu ochi rasişti, chiar dimpotrivă, una dintre prietenele mele bune este de origine italiană.»
Cum te-au afectat episoadele neplăcute?
«Au fost, după cum am mai spus, şi episoade neplăcute dar nu au putut să mă afecteze deoarece am un caracter puternic şi în plus nu am făcut niciodată nimic rău pentru a mă simţi vinovată de ceva. Mulţumesc lui Dumnezeu, am avut parte de o educaţie exemplară, chiar dacă părinţii mei sunt despărţiţi. Am muncit de la vârsta de 12 ani vânzând ziare în oraşul meu şi nu am furat niciodată nici măcar o bomboană la un magazin. Fiind deci o persoană cinstită şi educată, nu am avut de ce să cedez răutăţilor. Sunt mândră de provenienţa mea, am apărat mereu poporul român, chiar dacă nu cred că mă voi mai întoarce cândva în România pentru a mă stabili definitiv. Din păcate, ţara mea nu îmi poate oferi nimic… Din păcate, destinul meu este să trăiesc printre straini şi să fac în aşa fel încât să îmi creez aici propria mea Românie.»
Ce îţi doreşti, acum?
«Acum, pentru a mă simţi cu adevărat împlinită, îmi doresc doar să îmi completez studiile şi, de ce nu, să mă realizez pe plan profesional: îmi doresc foarte mult să devin translator într-un birou sau să îmi deschid chiar propriul meu birou de traduceri si legalizări, aici în Italia.»
Crina Suceveanu
