După 14 ani de muncă în Italia, a plecat acasă, pentru a-şi deschide o firmă de construcţii. Îşi cumpărase şi 400 de metri pătraţi de schelă şi se gândea probabil că pâinea e mai bună-n ţara ta. După un an şi jumătate, s-a întors înapoi în Italia, pentru a o lua din nou de la zero. Experienţa unui român din Piatra Neamţ: „Acasă lucrează doar cei din clică. Noi, cei care ne întoarcem din străinătate, n-avem loc.„
17 ani în Italia
Adrian P., 40 ani, a venit în 1994 din Piatra Neamţ la Roma. Fără nicio experienţă, a început să muncească în construcţii şi, ca majoritatea românilor, a învăţat meserie în Italia. „Timp de 14 ani am lucrat la patron şi am învăţat aici tot ce înseamnă finisări, de la zidărie până la pus gresie şi faianţă şi zugrăveli.”
“Am luat 400 de metri pătraţi de schelă şi am vrut să mă apuc de treabă în România”
A pus ceva bani deoparte, nu foarte mulţi, dar n-a apucat să-şi cumpere o casă. În 2007, soţia şi copiii au trebuit să plece în România. „Eu am rezistat eroic singur, cam un an de zile, apoi am plecat şi eu, în 2008. Deja îmi luasem 400 de metri pătraţi de schelă, o trimisesem acasă, şi m-am gândit să-mi deschid o firmă şi să mă apuc de treabă în România.”
În 2008, a venit criza
La început chiar a lucrat, a făcut placări externe la Buhuşi, câteva luni. Apoi a început criza. „Până la sfârşitul lui 2008, încă mai era de muncă. Firma mergea relativ bine, reuşeam să-mi plătesc muncitorii şi să rămân şi cu un mic profit. În 2009 am mai avut câteva lucrări de întreţinere la fabrica de ciment din Bicaz. Şi apoi s-a terminat.”
În România, „nu poţi să ridici capul”
Adrian a început să apeleze la prieteni, să caute lucrări mai mari, a ajuns chiar la primarul din Piatra Neamţ, Gheorghe Ştefan. „Dar de la toţi am primit numai promisiuni. Acolo nu lucrează decât cei care sunt în clică, există o clică şi e greu să intri, mai ales venind din afară. Am simţit că există o opoziţie împotriva celor care vin din afară. Dacă nu cunoşti pe cineva, nu te bagă nimeni în seamă, nu poţi face nimic. Faci mici chestii, am mai renovat un apartament, am mai făcut o baie, dar atât, nu poţi să ridici capul.”
Adrian a încercat să participe şi la licitaţii, pentru lucrări publice. „Am participat, dar jocurile erau deja făcute. Puteai să ajungi să lucrezi, dar la a treia mână, şi pe bani cu care nici cheltuielile nu le acopereai. Ce ajungea la tine era mai nimic. Grosul se oprea undeva sus.” Unde mai pui că primăria angaja lucrări şi apoi nu plătea constructorii, şi multe firme mici au dat faliment”.
„Mi s-a sugerat să dau mită”
Mită nu a încercat să dea. „Nu am încercat să fac chestia asta. Mi se sugera, nu direct, dar n-am vrut.” Diferenţa faţă de piaţa construcţiilor din Italia este ca de la cer la pământ. Aici chiar dacă vii din afară, poţi găsi lucrări, dovadă că mulţi străini au firme de construcţii, nu eşti respins aşa cum se întâmplă în România, de proprii tăi conaţionali. Şi mai este vorba şi de nivelul la care eşti plătit în Italia, faţă de România, pentru o lucrare. Adrian s-a întors în 2010 în Italia, după ce a vândut schela ca să mai aibă din ce trăi o perioadă în ţară. „Îmi era şi lehamite să mai fac ceva în ţară. Am spus la un moment dat stop şi m-am întors în Italia”.
Revenirea în Italia
Revenirea nu a fost însă uşoară. „Am fost întâi în nord să caut de muncă, la Bologna, Padova, am depus cv-uri la mai multe firme… Nimic. Apoi datorită unui prieten am găsit de muncă la Roma.”
Adrian munceşte acum pe cont propriu, cu partita Iva, şi are alte perspective faţă de activitatea din România.
Sfat pentru românii care vor să se întoarcă
Ce îi sfătuieşte pe cei pe care îi bate gândul să se întoarcă? „Să ştie dinainte că dacă nu au cunoştinţe importante, nu vor putea face nimic. Şi să se aştepte la reacţia de respingere a celor din ţară faţă de cei care vin din străinătate. Vii tu să le strici jocurile? Celor care pleacă pentru a face afaceri în ţară, le doresc să fie mai norocoşi decât mine, dar vor da de ziduri multe, de o încăpăţânare şi de o cultură de care s-au dezobişnuit trăind aici, în Italia. Nu spun că nu sunt şi oameni de treabă în România, dar sunt prea puţini, şi nu fac faţă.”
Sorin Cehan
