Violeta Niculescu
300 de „spartani”. Atâți ar fi trebuit să trimită Diaspora în fața hoardelor administrative de la București, conduse de un Xerxes care dorea să subjuge o parte a României căreia nu mai avea ce să îi ofere.
Adunați de prin colțurile lumii, cei 300 trebuia să fie trup și suflet pentru cei care le-au acordat încrederea, să fie vocea unei „nații” rătăcite.
Dar lucrurile nu au stat așa…
Dacă ar fi să asociem Drama nașterii și a funcționării Congresului Românilor de Pretutindeni cu celebra luptă de la Termopile, războiul a fost pierdut încă din momentul în care a fost anunțat.
Cel care urma să își „aleagă” și să conducă cei 300 de războinici în lupta cu birocrația, corupția și nepăsarea, a fost, pe atunci, deputatul Aurelian Mihai.
Deși ar fi trebuit să fie „Regele Leonida”, bravul deputat a devenit doar un caragialesc personaj, un fel de „Conu Leonida față cu reacțiunea”.
În loc de armură, și-a pus halat, papuci și scufie de noapte și a schimbat metodologia de organizare a congresului ori de câte ori țipa cineva mai tare la el.
Deși inițiativa organizării Congresului era una veche, deputatul de diaspora avea nevoie urgentă de un as în mânecă, pentru că se apropiau alegerile și niciun posibil suveran nu părea să-i acorde vreun credit.
Pregătirile pentru „plecarea la război” au fost atât de zbuciumate și întortocheate, încât o perioadă am avut impresia că nimic nu se va mai organiza. Urmările aveau să se vadă mai târziu: războinicii ajunși în fața inamicului au făcut exact ce i-a îndemnat conștiința. Unii sau aliat cu dușmanul, alții au încercat să-i țină piept sau chiar mai rău, au aruncat cu armele după conducător.
După lungi tergiversări și un slalom printre legi, totul făcut în contratimp, a început și pregătirea pentru bătălie.
Când au fost chemați la „arme”, din cauza proastei organizări și a nenumăratelor rateuri, din cei 300 de spartani nu au venit nici 50. Au fost doar 48.
Iar din cei 48 de soldați, 35 s-au cerut colonei, generali și mareșali. Așa se face că armata lui Papuc are mai mulți gradați decât soldați, mai românește nici că se putea.
Regulamentul a fost pe cât de ambiguu, pe atât de ignorat, iar „bravul” Leonida nu i-a mai putut ține în frâu pe spartani.
Au început lupte interne pentru frâiele armatei care între timp se transformase într-o gloată de pupincuriști cu titluri inventate de dânșii.
O mână de mercenari a preluat controlul și a dărâmat regimul spartan, punând în schimb unul mai cunoscut nou, de tip fanariot și instaurează teroarea: cine nu se supunea regulilor este îndepărtat, marginalizat sau chiar obligat să plece.
Unii au plecat, oficial sau nu, pur și simplu nu au acceptat să se umilească și să-și mânjească mâinile cu titluri fantomatice și jocuri imaginare de putere.
În tot acest timp, Diaspora, cea care trebuia apărată, și-a întors scârbită fața de la ei.
Culmea e că în povestea asta frâiele au fost preluate de Xerxes care, atunci când a văzut măcelul dintre „spartani” a zâmbit pe sub mustață, iar acum bate cu pumnul în masă pentru a-i organiza.
Pompos sau nu, trebuiau să apere Diaspora cu trupul și sufletul. În fața ei, a Diasporei, trebuia să se prezinte „pe scut sau sub scut”. Numai că ei au făcut din scut un blid cu care încearcă să prindă oasele aruncate de „bravii generali ai lui Xerxes”.
P.S. Conform legislației în vigoare, mascarada numită Congresul Românilor nu mai are valabilitate, totul a fost organizat și gândit pentru un an.
articol preluat de pe agenția ”Diaspora Azi” – APDA (6 septembrie 2017)
