Buletinul economic al Băncii Centrale Europene notează că în Zona Euro salariile cresc foarte puțin, deși ocuparea forței de muncă se amplifică, în mod oficial”. Motivul? Cifrele Eurostat nu țin cont de cei care au încetat să-și caute un loc de muncă pentru că sunt descurajați și mai ales de ”subocupați”, adică cei care din nefericire lucrează part-time. Calculându-se și aceste părți, rata șomajului în Europa urcă la 18%. Și în Italia aproape 25% din forța de muncă, adică suma angajaților și persoanelor în căutarea unui loc de muncă, este ”forță de muncă subutilizată”.
Faptul că datele privind rata de șomaj se bazează pe convenții internaționale puțin realiste este cunoscut. Fiindcă, de exemplu, este de-ajuns să fi lucrat o oră într-o săptămână pentru a fi înregistrat printre angajați.
Acum însă Banca Centrală Europeană – BCE s-a întrebat ce nivel ar atinge procentul celor fără loc de muncă dacă se ridică vălul obișnuințelor statistice. Și a ajuns la concluzia că de la procentul de 9,5% estimat de Eurostat pentru Zona Euro s-ar ajunge la 18%, aproape dublul.
Cum oare? Fiindcă șomerilor propriu-ziși, adică cetățenii care caută de lucru dar nu găsesc, trebuie să li se adauge cei care au încetat să caute un loc de muncă nemaisperând deloc, cei care îl caută dar nu sunt dispuși să înceapă în următoarele două săptămâni (institutele de statistică nu îi iau în calcul) și subocupații, adică cei care lucrează mai puține ore decât ar dori. Numai aceștia din urmă, potrivit Eurotower, sunt 7 milioane în cele 19 țări care au adoptat moneda euro. În fața a 15 milioane de șomeri ”oficiali”.
Cât despre Italia, potrivit datelor elaborate de BCE, aproape 25% din forța de muncă (suma angajaților și persoanelor în căutarea unui loc de muncă) este ”subutilizată”.
Morala: rata de șomaj oficială, de 11,7% pentru Italia potrivit ultimelor date ISTAT, nu fotografiază deloc starea reală de sănătate a pieței italiene de muncă. Și determină subestimarea puterii contractuale reale a firmelor, care într-o economie stagnantă precum cea italiană se manifestă însă în mod foarte clar într-o altă dată: salariul neschimbat. Indicele ISTAT privind salariile din industrie și servicii este elocvent.
Indicele retribuției contractuale orare brute, 100 în 2010, a sărit peste cota de 107 numai în urmă cu un an. Astăzi suntem la 107,5. Și statele de plată italiene sunt afectate de o sarcină fiscală printre cele mai mari din țările OCSE.
Analiza prezentată în ultimul Buletin economic al Eurotower pleacă tocmai de la luarea la cunoștință că, în ciuda ușoarei dar constantei creșteri a ocupării în Zona Euro, creșterea salariilor ”rămâne limitată”.
În schimb, potrivit teoriei economice, la egalitate de alte condiții (cum este productivitatea muncii), când locurile de muncă se amplifică statele de plată ar trebui să devină mai însemnate, dat fiind că cei care caută de lucru, pe o piață dinamică, își pot permite luxul de a refuza o ofertă prea redusă.
Analiștii de la BCE s-au întrebat cum oare în Zona Euro nu se întâmplă acest lucru. Și au presupus că se poate ”să persiste în continuare un grad ridicat de subutilizare a forței de muncă (sau ”exces de ofertă” pe piața muncii) superior nivelului sugerat de rata de șomaj”.
