Ovidiu Marian(Mario în italiană) are 29 de ani. Este originar din Vatra Dornei şi în Napoli a ajuns acum 6 ani. Din România a plecat din cauza lipsei de bani şi a lipsei locurilor de muncă. În Italia a muncit în agricultură, a făcut curăţenie, a sortat jucării, a lucrat ca zidar. A lucrat la moară, a ridicat saci. Se autodefineşte „un om bun la toate„. Când l-am cunoscut, era cocoţat pe schele, la 5 metri înăţime, de mi se făcea mie rău uitându-mă la el. L-am mai văzut cu mătura în mână sau pregătind o cafea. Mai nou, l-am văzut sortând jucării.
Alegere bună
Nu regretă alegerea pe care a făcut-o şi e mulţumit de locul de muncă actual. Îmi spune că patronul e de treabă. Dar tot el imi zice că acest om ” de treabă” îl cheamă la lucru 6 zile din 7, 12-13 ore pe zi. Pentru suma modică de 20 de euro pe zi. Când îl întreb cum îşi petrece timpul liber, îmi dau seama că e absurdă întrebarea. Care timp liber? Imi spune că îşi ocupă puţinul timp liber relaxându-se acasă, sau făcând o plimbare cu prietena lui. Si în plus de asta, nu işi poate permite un lux cum ar fi să meargă la teatru.
Satisfacţii
„Aici e mult mai bine faţă de România, viaţa e mult mai uşoara”. Comparativ cu munca din România, cea din Italia i se pare floare la ureche. Asta pentru că fostul lui loc de muncă acasă a fost la Crucea, singura mină de uraniu din ţară. Radiaţii şi muncă grea. De asta a şi plecat. În mină rămăsesera doar turele de noapte, plătite prost şi periculoase. Nu injura statul român, nu se răzvrăteşte împotriva destinului. Nu are regrete şi priveşte înainte.
Dezamăgiri
La capitolul dezamăgiri îmi spune că a lucrat în Foggia 3 luni pe câmp fără să fie plătit şi a mers o săptămână pe jos. Din Puglia s-a mutat în Napoli, unde oamenii i se par mai corecţi,dar şi aici i s-a întâmplat sa muncească „gratis”.
Nostalgia de Romania
Din ţară ii lipsesc mâncarea şi prietenii. Nu se duce des : în 6 ani, a fost doar de trei ori. Familia lui e răspândită în întreaga lume: mama trăieşte la Pescara , o soră trăieşte în Belgia, un frate acasă, în România. S-a obişnuit mai mult aici: şi-a facut prieteni, o logodnică. Îi place marea şi adoră să facă o plimbare cu prietena sa la malul mării.
Românii din Napoli
In Napoli românii se întâlnesc la „Statuie” (piazza Garibaldi), în „Burg”( nel Borgo), la o bere. Ovidiu evită, însă, să frecventeze o anumită categorie, adică cei care „fac scandaluri, se iau la bătaie. ” Nu i se pare că ziarele italiene ar exagera: „Chiar aşa e situaţia. Sunt învăţaţi să fure, nu lucrează. ” I se pare , în schimb, o exagerare, acuzarea romilor de toate relele pământului. În general, aceştia cerşesc, mai şi fură, „dar prea puţini”
Soarta de român
„Mi se pare corect ca noi să părăsim ţara. Dacă nu este de muncă, nu ai ce face. Poate că de asta plecăm toti, în ţară nu mai ai ce face.” Are resemnarea omului simplu in faţa destinului: ” s-ar putea face ceva în ţară, pentru a schimba lucrurile, dar nu are cine. Ei in loc să facă locuri de muncă, le închid.”
Planuri de viitor
Ovidiu este un tip obişnuit cu greul. Imi aduce un pic aminte de un personaj feminin din literatura noastră, a cărei avere era un cal. Este timid şi nu se uită în ochii mei. Ca şi cum îşi cunoaşte locul umil în lume.
Aceeşi atitudine o are şi vis-à-vis de patronul său. Un servitor recunoscător. Poate ca este singura modalitate de a supravieţui, aceea de a-ţi accepta condiţia. Dar asta nu însemnă că e o persoană lipsită de aspiraţii, sau mai bine zis, una fără speranţă. Pentru că devine un altul spre sfârsitul interviului, când „gheaţa” dintre noi s-a spart. Schiţează un zâmbet firav când îl întreb ce planuri de viitor are. Faţa i se luminează şi ochii i se umezesc. Trag concluzia că atunci când visează, e fericit: speră să işi poată cumpăra o casă, să se stabilească aici.
Ruxandra Drăgoescu
