Irina Păcurariu, realizatoare de emisiuni la TVR1, a prezentat o serie de reportaje despre viața românilor din diaspora, sub genericul „Unde-i acasă?“.
Într-un interviu pentru ziarul Adevărul, Irina Păcurariu vorbește despre această radiografie a diasporei româneşti. Fără românii din diaspora, România ar fi fost într-o altă direcţie. «Dincolo de impresiile personale pe care le avem fiecare despre cineva apropiat care e plecat – că e vorba de vecin sau de nepot, rămâne ceva concret – suma imensă de bani care vine de acolo şi care ţine în viaţă sute de mii de familii care cu adevărat supravieţuiesc doar datorită acestor bani. »
Irina Păcurariu crede că banii trimiși în țară sunt uneori folosiți nechibzuit, pentru case prea mari: «Banii, şi vorbim de cel puţin un miliard şi jumătate de euro anual, sunt, uneori, folosiţi nechibzuit la cât de tare s-a muncit pentru ei – cu case care nu se mai termină niciodată sau pentru care nu se vor găsi destule resurse pentru a fi încălzite pe timpul iernii sau destulă răbdare pentru a fi măturate. Unele sunt foarte mari şi nu se ştie pentru cine sunt făcute, sunt doar pentru fala de a avea cea mai mare casă din sat.»
Realizatoarea TV consideră că românii care sunt plecaţi, „unii la muncile pe care nu vor să le mai facă anumiţi europeni, ne răzbună.” «Adică toate nefericirile noastre identitare, în care ni se pare că ne-am născut sub un semn negativ, fără noroc, unde nu ne mai dăm nicio şansă, alea pe care le ştim – „Ce ţară minunată avem! Păcat că e locuită!“ –, toate astea se spulberă când îi vezi cât de puternici sunt, cât de tare au învăţat să-şi facă drum, deşi ei ştiu că vor rămâne în ţările alea „românii de la etajul patru“, cum spunea una dintre interlocutoarele mele recente.
O parte dintre ei reuşesc să devină numărul unu în echipe puternice, la mari universităţi şi centre de cercetare sau în spitale importante unde e o concurenţă de şapte specialişti pe un singur post. Sunt extrem de bine pregătiţi de şcoala românească, tari, foarte puternici, n-au plecat cu niciun fel de prejudecăţi, au ştiut încă de când au plecat că joacă totul pe o carte şi, de multe ori, cartea a fost câştigătoare.»â
Fericirea
Sunt românii din diaspora fericiți? «Am întâlnit o familie cu patru copii, undeva la Stuttgart, care a plecat foarte târziu din România. Au plecat în momentul în care una din fete i-a cerut banane tatălui şi tatăl şi-a dat seama că, şi dacă îşi întoarce buzunarele pe dos, nu are de unde să-i dea. La 50 de ani a plecat din Bucureşti în Germania fără să ştie nicio boabă de limbă, după trei luni şi-a luat soţia, iar după alte şase luni s-au mutat şi copiii acolo. Ea face curăţenie în mai multe hoteluri, el lucrează ca electrician. Sunt cei mai fericiţi şi mai împăcaţi dintre românii pe care i-am întâlnit eu în afară.»
«România e haotică, îi intoxică şi nu le dă niciun fel de siguranţă. Acolo îşi pot proiecta şi ziua de mâine, şi anul viitor şi asta îi relaxează pe mulţi. Sunt siguri că nu vor rămâne fără slujbă şi o vor duce onorabil. Nu se mai simt ai nimănui. (…) Dau un exemplu, ea la un moment dat a avut o problemă de sănătate şi s-a dus la spital. Nu vorbeşte foarte bine germană. Mi-a spus că în spital a fost nevoită să înveţe un singur cuvânt în limba germană – „durere“, pentru a putea explica când o doare şi când nu. În rest, sistemul i-a oferit un translator şi se putea înţelege foarte bine cu orice asistentă, cu orice medic, pentru că serviciile sociale îţi pun la dispoziţie un translator din română în germană. Eşti înţeles când nu ştii limba şi eşti ajutat. Astea sunt lucruri care îi relaxează şi îi fac să se simtă importanţi şi doriţi. »
Politețea suedeză
«La una dintre marile companii de medicamente din Suedia, a treia ca importanţă de pe glob, am cunoscut o doamnă plecată de multă vreme din România, căsătorită cu un suedez, care este una dintre puţinele femei care conduce acolo mari celule de cercetare. Ea îmi povestea cum a simţit de-a lungul timpului rasismul în Suedia, pentru că suedezii sunt extrem de politicoşi, însă dincolo de politeţe, există şi o anume duplicitate. Adică discriminările sunt voalate. Adică te privesc în ochi şi nu spun nici măcar la lucrurile simple, cu sinceritate, ceea ce cred. Declară că va fi bine, nu că a fost prost acum, cam asta e formula. De exemplu, niciodată în presă şi televiziune nu vei găsi cuvântul „imigrant“, există „nou venit“, pentru că încearcă să-i facă să se simtă de-ai lor, deşi mulţi probabil că nu simt asta. Manifestările rasiste trebuie să le percepi, ele nu sunt concrete. Această doamna mi-a povestit că s-a mutat într-un cartier de „împăunaţi“ pentru că şcoala de acolo se potrivea mai mult cu ceea ce ştia ea despre şcoala din România. Era o şcoală mai europeană.
Ei, doamna s-a mutat în acest cartier şi îmi spunea că de opt ani face parte din comunitatea de la şcoală – îşi duce copii, participă la şedinţe, la cercurile de părinţi. Niciodată ceilalţi părinţi n-au salutat-o dacă se întâlneau cu ea în afara curţii de şcoală, pentru că nu era unul de ai lor. Ea fiind, cum îţi spuneam, un om foarte important la cea mai mare companie farmaceutică din Scandinavia. Deci, din punct de vedere social era într-o clasă superioară multora. Pentru părinţii copiilor din cartierul respectiv ea a rămas şi va fi mereu o intrusă. Nu i s-a spus niciodată asta în faţă, a fost mai simplu să nu o salute, să nu o vadă de fapt.»
