Sebastian Chesaru, românul care prinde hoţi în magazine

Nu se întâmplă în fiecare zi ca presa italiană să găsească şi personajul bun din comunitatea românească. Hoţii, violatorii, şoferii beţi, cunt o minoritate. Jurnalistul Michele Anselmi a publicat în cotidianul „Secolo XIX” din Liguria povestea lui Sebastian Chesaru, un român care lucrează în mai multe spermarketuri din Roma pentru a-i descoperi pe clienţii care fură: „Il romeno antitaccheggio”. Povestea lui Chesaru este fabuloasă, atât de fabuloasă încât celebrul Carlo Verdone a spus, într-un interviu acordat aceluiaşi Anselmi, că ar putea constitui un subiect de film la Hollywood.

De acord, nu toţi românii din Italia sunt aşa. Dar sunt şi aşa. Ca Sebastian Chesaru, din Medgidia, orăşel situat la o oră de mers cu maşina de Marea Neagră. Are 28 de ani, patru fraţi vitregi, o faţă frumoasă arsă de soare, fizicul slab şi agil, două mâini care par a fi cleşti. Povestea sa merită spusă. Gândiţi-vă.

La 17 ani, pentru a-şi câştiga traiul, se înrolează în Legiunea Străină; la 22 este rănit într-o misiune în Bosnia, trei gloanţe în corp; la 24 de ani soseşte în Italia, plecând şi venind la fiecare trei luni de patru ori pe an, dispus la meseriile cele mai umile; acum lucrează la Roma într-un mic echipaj antifurt, sectorul supermarket-uri. Si nu rar i se întâmplă să prindă la casă conaţionali iuţi de mână cu care trebuie să vorbească în italiană, fără a-i menaja prea mult.

Cum l-am cunoscut? O fereastră cu gratii, forţată de obişnuiţi necunoscuţi, nu se mai deschidea bine. Omul de la garaj îmi spune de Sebastian şi el, în mai puţin de o oră, repară totul. Apoi repară o scurgere, o priză electrică cu risc, o ţeavă plină cu calcar. Curios, îl întreb: „Dar ce faci pentru a trăi?”. Răspuns: „Două săptămâni pe lună dejoc mici furturi din trei supermarket-uri romane. Cu 6 euro pe oră. În celelalte două săptămâni fac mici lucrări de renovare. Apoi dacă mai apare ceva extra…”.

Extra, în lumea lui Sebastian, înseamnă activităţi de siguranţă în locale sau la petrecerile aglomerate. Joi seară l-au angajat, cu alţi zece, pentru inaugurarea unui cazinou la porţile Romei. Printre vipuri a apărut şi Alessandra Mussolini, deputata care a declarat război filmului „Francesca” a lui Bobby Păunescu pentru că un personaj, din film, o apostrofa a fi „o scroafă care vrea să ucidă toţi românii”.

Din acest motiv a luat naştere o polemică fierbinte, în 2009, legat de care Sebastian se limitează să spună: „Sigur, doamna Mussolini nu este foarte iubită prin părţile mele. Dar era numai un film. {i critica şi rasismul anumitor români faţă de italieni”.

„Sebastian nu îşi asumă rolul de victimă”

Neorealism

Există un ceva de neorealism în acest tânăr bărbat cu viaţa deja saturată de întâmplări. Prietena sa, Sara, trăieşte la Aversa, şi cine ştie când va putea veni la el la Roma. „Pentru părinţii săi voi fi mereu un român”, zâmbeşte. Prejudecăţile sunt extrem de dure, şi de altfel cronica neagră prea des vorbeşte româneşte. Însă Sebastian nu îşi asumă rolul de victimă. O fi pentru că, în fond, este un om de ordine. Crescut cu bunicii, după divorţul părinţilor, alergic la amintirea dictatorului comunist Ceauşescu care însă „nu merita să moară aşa”, puţin indulgent cu legile italiene, considerate prea lejere cu cei care comit infracţiuni.

Despre experienţa în Legiunea Străină nu-i prea place să vorbească. A purtat miticul chipiu alb, cu gradul de caporal maior, după un antrenament psiho-fizic obositor într-o cazarmă din Lyon. Trăgător de elită, puşcă de precizie modificată. Cu regimentul său a fost în Africa de Sud, Somalia, Afghanistan, în fine, în septembrie 2004, în acea blestemată Bosnie. În special „misiuni de recuperare”, nu explică bine a ce, persoane pare să se înţeleagă, deseori periculoase, plătite de clienţi neaşteptaţi, inclusiv un arhiepiscop.

I s-a întâmplat chiar şi să ucidă, şi nu este mândru de asta: un tânăr kamikaze înfăşurat cu C4 gata să se arunce în aer lângă un convoi. Meseria de soldat i-a permis să câştige chiar şi 50-100.000 euro pe misiune. Dar, exact, „era o treabă de mercenari”, sub nume fals francez, cu obligaţia de a face ca Marseieza să rămână în istorie. Opt luni de spitalizare la Londra şi trei intervenţii la piciorul drept l-au făcut să-i treacă dorinţa de uniformă.

Camuflaj în magazin

În comparaţie cu toate acestea, Italia este floare la ureche. Numai că e dură. Trăieşte la periferie, prin zona Boccea, cu alţi cinci compatrioţi, şi fiecare sfârşit de lună este o necunoscută. Tot mai bine faţă de primii ani italieni, petrecuţi asudând în serele din Salerno sau pe şantierele de construcţii din sudul Capitalei, în final ca grăjdar şi grădinar la o vilă din Civita Castellana. Munca antifurt este una bună. Îşi prezintă legitimaţia şi indicativul, chiar dacă rolul său constă în a se camufla.

„Munca mea este să-i observ pe toţi fără a mă face recunoscut, mă prefac că sunt unul care face cumpărături”, explică. Antrenamentul militar, însă, i-a folosit. Alături de memoria vizuală. „Văd imediat ce dispare din cărucioare, fie că sunt spaghette sau parfumuri, pastă pentru proteze sau murături, roşii sau caramele. Apoi mai sunt cei care deschid ambalajele de ciocolată pentru a o mânca şi beau sucuri lăsând sticlele goale. E uşor să-i recunoşti: sunt nervoşi, merg repede, transpiră, privesc mereu în jur”. Catalogul hoţilor este infinit.

Micul ţigan care ascunde bateriile Duracell în încălţăminte, tânărul beat care fură suc de lămâie, pensionarul care bagă în buzunar punga cu parmezan, doamna care introduce în poşetă machiaje şi rujuri. Sebastian îi opreşte la ieşire, cu o manieră gentilă, fără a atinge vreodată pe cineva, arătând că a văzut şi a înţeles totul. Prinşi asupra faptului, de obicei plătesc şi pleacă fără consecinţe. „Legea italiană este foarte clară în această materie. Există riscul să te acuze de sechestrare de persoană. Trebuie să fi calm, să nu jigneşti niciodată, să ştii să tratezi cu persoanele recalcitrante şi cu cele care încep să plângă„. Sebastian vorbeşte chiar aşa, stăpân pe limba italiană. Spune „recalcitranţi”; îi scapă numai un „destul de blânde” legat de sancţiunile împotriva celor care fură. în România pentru un portofel sau două găini se face închisoare, „în Italia, în schimb, este uşor să scapi basma curată”.

Însă munca îl satisface. Nu îi place, în schimb, să fie plătit cu ora, visează la un salariu fix, astfel încât să-şi poată îndeplini câteva dorinţe: o cămaşă în plus, un celular nou, un computer personal. Să fii român, chiar şi pentru el care se simte în mare măsură italian, nu este uşor. „Dacă vorbesc în autobuz cu mama mea la telefon, văd imediat feţe ciudate. Dar ce pot să fac? Nu-i pot apăra pe toţi românii: există cei de treabă şi cinstiţi şi cei hoţi şi violenţi”.

(sursa: Secolo XIX)