Materialul din acest număr tratează, simplificat, un aspect al limbii române din Italia, publicat de autor în „Analele ştiinţifice ale Universităţii ‘A. I. Cuza’ din Iaşi. Linguistica” (2007), 53 pag. 243-260, in honorem prof. Vasile Arvinte.
Specificul locativ al prepoziţiilor „la” şi „în” din limba română
În limba română cuvintele în şi la ajută – printre altele – la formarea unei opoziţii în reprezentarea distanţei, a localizării: cînd spunem că mergem spre loc mai mic, cunoscut şi în genere mai uşor de localizat, spunem cu la (mă duc la Iaşi); cînd spunem că mergem spre loc mai mare, ce înglobează locul mai mic, spunem cu în (mă duc în România). Vom spune, e adevărat: merg pe continent, sau mă duc la ţară la bunici, dar asta e altă poveste…
Unde punem prepoziţia la? Posibilităţile combinatorii ale acestor cuvinte de legătură depind de natura lor semantică: cu cît sunt mai abstracte, cu cît sunt mai des folosite – cu atît mai vaste sunt posibilităţile lor combinatorii. Şi invers. Asupra, pe sub, graţie sunt prepoziţii parcă mai „concrete” şi cu o mai mare greutate. Asupra spune mai mult decît la sau în. Astfel încît de, la, în, pe se pretează la o mulţime de cazuri, în unele situaţii de vorbire precum în perechile de tipul: om de talent şi om cu talent, om de credinţă şi om cu credinţă, în viitor şi pe viitor.
Dar limba română a creat ceva special cu prepoziţiile în şi la: o funcţie de mărire sau de micşorare a lentilei pe harta în care ne deplasăm, în carne şi oase ori imaginar, ca şi cum am folosi obiectivul unui aparat de fotografiat, pentru apropiere şi apoi pentru depărtare. Strîngem imaginea la Iaşi, o lărgim în România. Un astfel de indiciu subtil al raportării la spaţiu şi distanţă există şi în cazul limbii italiene (in contra a), ne-o spun gramaticile.
O parolă să-ţi mai spun
Iată următoarea abatere de la norma limbii, eroare pe care o facem mai toţi cei ce trăim în Italia: în exprimări ale spaţiului sau ale distanţei construite cu prepoziţiile în şi la, prepoziţia la ia locul prepoziţiei în. O afirmaţie precum mă întorc la Italia conţine o abatere de la norma prepoziţională a desemnării spaţiului, care cere, în cazul de faţă în (mă întorc în Italia).
Să explicăm exprimarea nouă numai prin influenţa limbii cu major prestigiu, a italienei, nu ajunge, la o analiză atentă, din cauză că în această limbă se menţine opoziţia cu pricina, pe cînd noi tindem să o înlocuim. Nu se datorează totul influenţei limbii italiene. Ne stă mărturie faptul că reuşim să ducem şi în italiană stîngăciile din limba română, deci schimbarea are loc pe teritoriul limbii materne.
Iată un exemplu. Cei ce realizează la această oră pagina de internet a Academiei Române la Roma formulează în italiană Accademia di Romania in Roma. Ei intenţionează să traducă acolo pe românescul de la Roma sau din Roma, dar limba italiană nu permite în acest caz să spunem in Roma. Corect este în italiană Accademia di Romania a Roma, sau Accademia di Romania di Roma, ca în cazul mai fericit al celor ce au tradus prin Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia numele respectivului Institut de la Veneţia.
Logica ne sugerează deci să spunem şi să scriem în limba noastră Academia Română la Roma, ori cel mult Academia Română din Roma, căci ea este românească, numai că se găseşte aici, la Roma. Iar cînd traducem în italiană ar fi mai bine să spunem a Roma, pentru că, din nou, nu este a Romei (di Roma), ci a României: Accademia Romena a Roma. E clar acum că traducătorul s-a inspirat de la formularea românească, de mult împămîntenită în limbaj, accea de a spune Universitatea din Bucureşti, Ambasada din Roma, sintagme mai scurte decît cu de la. Iar de la românescul din s-a activat în italiană falsul său prieten, in: Accademia di Romania in Roma.
Mă duc la România!
De altfel, prepoziţiile sunt greu de folosit chiar şi de vorbitorii limbii române ce nu au emigrat niciodată, foarte mulţi tindem acolo – ca şi aici – să forţăm limitele limbii (am văzut în internet sau am văzut pe internet?). Nu în ultimul rînd, folosirea prepoziţiilor este pentru toţi o punte a suspinelor în învăţarea unei limbi străine.
Spunem pozele de la România sau el e de la România, fiind – e de aşteptat – influenţaţi şi de prepoziţiile articulate din limba italiană. Ne-am inspirat probabil din formularea vengo dalla Romania, torno dalla Francia. It. dalla este compus din prepoziţia da (în rom.: de la) plus articolul hotărît it. la, marcă a femininului. Dacă în limba noastră articolul hotarît e pus la sfîrşit (aici a-ul din cuvîntul România), învăţarea punerii articolului în italiană înainte de nume (la Romania) poate să ne fi împins la o aşa confuzie.
Dar la plecare italienii spun totuşi vado a Parigi contra vado in Francia, opoziţia lui în cu la în italiană stă la locul ei şi nu suntem destul de convinşi că de aici ni se trage.
Cazul de astăzi poate constitui şi o altfel de provocare. Plecînd de la acest început de schimbare din limbă, ne putem întreba dacă ne mai raportăm la fel la spaţiul, mişcarea, distanţa, locul nostru de obîrşie. Dacă admitem că limba reflectă modul gîndirii şi al simţirii, atunci modificarea acestui raport lingvistic ar indica faptul că nouă, emigranţilor, ni s-a modificat percepţia internă a spaţiului şi a distanţei, că începem să ne schimbăm într-un fel – proporţional abaterii de la norma limbii – ideea despre distanţa, locul în lume, sau, rînduiala, cum frumos zice limba veche.
Abandonarea lui în în favoarea lui la din româna vorbită în Italia se poate explica prin modificarea distanţei din imaginarul emigrantului? La Iaşi, la Chisinău, ca la Italia. Ce-i aproape? Care ne e departele?
Alex Cohal
Citeşte şi
